Am pierdut lupta

Recent, asupra Islandei s-a abătut o furtună intensă, rafalele de vânt atingând viteza de 255 de kilometri pe oră. În ciuda faptului că suntem în „sezonul rece”, Europa a fost măturată nu de una, ci de mai multe furtuni, complet neobișnuite în acest moment al anului, cu un aspect tropical, care este vizibil, dar și îngrijorător. Chiar când aștern aceste rânduri, asupra arhipelagului britanic s-a abătut furtuna Dennis, aducătoare de ploi diluviene, așteptându-se distrugeri masive și victime umane.

La extremitatea continentului, rușii și-au lăsat la naftalină șepcile de blană și pâslarii. Pentru sărbătorile „de iarnă,” zăpada a fost adusă cu camioanele la Moscova, rezistând căldurii doar preț de un selfie. Mai încolo, organizatorii Festivalului zăpezii de la Sapporo (Japonia) au fost nevoiți să cumpere zăpadă. Și asta în condițiile în care luna ianuarie a fost cea mai caldă din istoria meteorologiei, iar industria energetică mondială este în pragul colapsului, fiindcă în emisfera nordică consumul de energie s-a prăbușit la minime istorice.

Fenomene extreme au fost înregistrate de meteorologie și înainte. Nu ne aflăm nicidecum în fața unei premiere (de pildă, în urmă cu 25 de ani, Islanda a cunoscut vânturi chiar mai puternice). Deficit de zăpadă a mai fost în emisfera nordică, cu toții avem în memorie cel puțin o iarnă în care lipsa ei a făcut imposibil mult-așteptatul săniuș. Au mai fost perioade de secetă, cu culturi de toamnă distruse sau cu vii pustiite, totul pe fondul unei ciclicități a funcționării atmosferei, care nici până acum nu ne este pe deplin cunoscută.

Dar ceea ce se întâmplă acum poate fi ceva mult mai grav. De peste 40 de ani încoace, temperatura atmosferei crește constant, fără a mai ține seama nici de ciclurile activității solare, nici de funcționarea pompelor naturale de căldură din atmosferă și din oceane. Fenomenele climatice extreme sunt tot mai numeroase și se răspândesc în teritorii până acum neatinse, iernile devin doar ocazii de viroze și isterii mediatice, în timp ce râurile și lacurile sunt ticsite cu păsări migratoare care nu mai au pentru ce să se ostenească spre țările calde, perioadele friguroase apar parcă după bunul lor plac, ghețarii se topesc precum cuburile de gheață din paharele bogătanilor…

Iar noi facem…ce? Nu lăsăm praful să se așeze pe tobă! Batem cu râvnă, proslăvind prosperitatea noastră de curând inventată. Ne populăm orașele cu SUV-uri care de care mai corpolente și mai inutile, închipuindu-ne astfel mai protejați sau mai importanți. Nu ne mai putem imagina vacanțe care nu implică cel puțin un drum – cât mai lung! – cu avionul. Ne batem joc de hrana smulsă din carnea planetei, aruncând drept la gunoi peste jumătate din producție Și, desigur, ne batem joc de viitorul încă nenăscut, dar pe care ni-l putem deja imagina.

Egiptul a sărbătorit de curând împlinirea cifrei foarte rotunde de 100 de milioane de locuitori. Felicitări, dar nu la mai multe! Aproape întreaga populație a Egiptului este îngrămădită în lunca fertilă a fluviului tutelar Nil, generând densități umane halucinante, de la 1.000 până la peste 10.000 de oameni pe kilometru pătrat ! Altfel, practic 90% din suprafața de peste 1 milion de kilometri pătrați a țării  este cotropită de deșert.

Previziunile ONU sunt sumbre: până în anul 2050, pentru egipteni lipsa apei va deveni extremă, mai ales că deja există tensiuni înfierbântate pe tema apei între Egipt și marii săi vecini din sud, Sudan și Etiopia. O scădere a debitului Nilului pe traseul egiptean cu doar 2% va însemna că 1 milion de egipteni au rămas fără venituri și fără hrană. Ce se va întâmpla atunci? Vor aștepta cuminți să moară? Sau vor încerca să jefuiască pe cei care mai au ceva? Sau vor pleca urechea la niscaiva propovăduitori ai vreunui război, mai mult sau mai puțin „sfânt”? Sau vor pleca în bejenie tăcută spre Europa, noua țară a făgăduinței?

Dar și Europa, ca și Turcia, va fi atinsă de uscăciune și deșertificare. Trumpetistul Americii s-a fălit cu 1.000 de miliarde de arbori care vor fi plantați pentru a contracara efectele încălzirii globale. Fără să se bată cu hârlețul în piept, India și China,  alături de alte țări, fac de ani buni acest lucru (în Filipine, de pildă, nu primești diploma de studii decât dacă dovedești că ai plantat zece copaci).

Dar, oricât de impresionant sună, nu este destul! În toată zona mediteraneeană, în Balcani, în sudul și estul României, este de așteptat o deșertificare care, privită la scara evoluției planetare, poate fi considerată extrem de rapidă. Unde ar putea fi loc pentru milioanele de năpăstuiți trimiși în bejenie de catastrofa climatică?

Și noi suntem încă preocupați de creșterea prosperității noastre și calculăm cu criminală osârdie cu cât a scăzut PIB-ul dacă s-a consumat mai puțin gaz și ne preocupăm să anticipăm cu cât va scădea PIB-ul mondial ca urmare a epidemiei de coronavirus.

Dacă viețuirea noastră pe această planetă poate fi considerată a fi o luptă, am tristul și apăsătorul sentiment că am pierdut-o deja!

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.