Absurditatea retrocedărilor. Când administratorul face pe proprietarul

Dacă ar fi să ne luăm după gura lumii nu s-ar mai alege nimic de noi. E bine că obiceiul acesta, de a te lua după gura lumii, nu pare să fie afectat dorinţele şi idealurile strămoşilor noştri români. Gura lumii de acum mai bine de un secol spunea că românii nu au dreptul la identitate naţională, însă voinţa acestora a demonstrat contrariul. Într-o vreme în care românii din Transilvania nu aveau voie nici măcar să îşi construiască locuinţe din cărămidă, exista totuşi dorinţa de eliberare, de a avea o ţară a lor, de a fi stăpâni pe ceea ce era al lor în fapt.

Şi vorbind de ceea ce era al lor în fapt, ziua de azi ne găseşte într-o mare problemă: România este acuzată la nivel internaţional că nu respectă dreptul de proprietate al cultelor religioase istorice maghiare. Oare aşa să fie? Vorbim în acest caz de o problemă reală sau de un alt fel de interese? Articole care vorbesc despre acuze internaţionale şi care prezintă într-o manieră dură atitudinea României faţă de retrocedarea averilor cultelor istorice maghiare apar periodic. Însă ca un stat să fie acuzat de un asemenea abuz ar trebui ca problema să fie discutată cu ambele părţi, iar mai apoi trase concluziile. Doar că în măsura în care la nivel internaţional apărarea României stă liniştită pe banca de rezerve, statul fiind slab reprezentat în problematica retrocedărilor la nivelul acesta, nu pot fi aşteptate rezultate notabile. Realitatea problemei este un alt aspect care împiedică rezolvarea completă şi definitivă a acesteia. Argumentele juridice sau de ordin istoric nu par să fi făcut lumină în multitudinea de dosare deschise la nivelul autorităţilor abilitate în acest domeniu. Asta pentru că e foarte dificil se demonstrezi cu acte cu valoare juridică lucruri care s-au petrecut acum mai bine de 100 de ani, perioadă în care deşi proprietar, statul român a dat dovadă de prea mult bun simţ în apărarea intereselor sale. La fel cum se întâmplă şi în prezent. Aşa încât s-a lăsat păgubaş în lupta pentru păstrarea patrimoniului naţional şi a pierdut mare parte a acestuia în favoarea unor entităţi care, după părerea istoricilor români, au fost protagonistele unuia dintre cele mai mari jafuri împotriva statului român.

Reprezentanţii statului român au ales mai mereu pasivitatea ca metodă de răspuns la zecile, sutele sau chiar miile de solicitări de retrocedare, nefiind capabili să asigure o apărare temeinică, justă şi mult aşteptată, astfel încât clădiri care aparţineau de drept statului român, ca urmare a actului Marii Uniri, Tratatului de la Trianon, concordatelor şi acordurilor din 1927 sau 1932. Această incapacitate de sistem a statului român a dus la scoaterea treptată a românilor din centrele oraşelor, exemplul Clujului fiind poate cel mai elocvent. Clădiri cu o valoare deosebită au fost pierdute în favoarea cultelor istorice maghiare ca urmare a unor procese începute prin anii 2000, imobile care produc şi în prezent sume frumoase de bani din închirierea de spaţii. Nu spunem că acesta este cazul în toate procesele deschise pe această problematică, însă, conform istoricilor specializaţi în acest domeniu, argumentele solicitanţilor se bazează pe presupunerea că sunt moştenitori ai foştilor proprietari. Doar că aceşti „foşti proprietari”, în cele mai multe cazuri nu au deţinut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor discutate. Pentru prea multă vreme, procesele având drept cauză revendicările unor aşa zişi proprietari au fost tratate cu superficialitate de către juriştii care trebuia să apere patrimoniul statului român. În prea multe cazuri, noţiunea de administrator a fost greşit interpretată ca proprietar, fiind retrocedate, în mod abuziv, imobile de o mare valoare intrinsecă şi extrinsecă.

Ca să simplificăm puţin noţiunile de administrator şi de proprietar, să ne imaginăm un scenariu din zilele noastre: sunteţi unicul asociat al unei societăţi comerciale, însă nu sunteţi şi administratorul acesteia, deoarece aţi delegat acest drept unui terţ. Deşi administratorul îndeplineşte funcţii în numele şi pentru proprietarul societăţii comerciale, nu este deţinătorul acesteia, ci un mandatar al proprietarului. Probabil că simplificând în aceşti termeni, sesizaţi cât de absurde sunt solicitările de împroprietărire ale continuatorilor Statusului Romano-Catolic, care a fost doar administrator de imobile, nu şi proprietar al acestora.

Procesele de retrocedare ar merita să fie tratate mult mai serios de către reprezentanţii statului (de la cei ai autorităţilor locale la cele centrale) având în vedere că succesul poate fi atins în măsura în care se acţionează coordonat din partea tuturor instituţiilor statului care deţin competenţe, pentru conservarea patrimoniului naţional sau, de ce nu, pentru recuperarea imobilelor care au fost înstrăinate ilegal. Dacă vom continua să tăcem, ne vom trezi că nu vom mai avea nimic de lăsat moştenire copiilor noştri.