Cârciuma și Feisbucu

Autor  Ionel Lespuc   în  ,      1 saptãmânã în urmã     573 Vizualizări  

Să vă zic o poveste. O femeie de casă, exasperată că soțul ei își petrece toate serile la cârciumă, îl apostrofează: „Ce găsești la cârciuma aia, de-ți petreci acolo fiecare zi?” „Păi, acolo e ceva de care nu am parte acasă…” „Cum așa? Ia uite, avem mâncare și tot felul de băuturi!”

Bărbatul protestează: „Da, dar acolo avem și tovărășie…” „Nicio problemă, uite că mă așez cu tine la masă și ai și tovărășie!” Bărbatul intră în joc, mijește ochii, și începe: „Când eram marinar și vaporul a făcut o escală în Singapore…” Femeia sare de doi coți: „Ia stai, tu ai fost toată viața ta strungar la Unirea!” Bărbatul oftează și spune cu obidă: „Și uite-așa ai înțeles pentru ce merg eu la cârciumă!”

Ce se petrecea de fapt în acea cârciumă fermecată? Nu era un simplu loc în care mai scapi de cicăleala nevestei sau să te ghiftuiești cu alcool de proastă calitate; era o arenă eroică și strălucitoare în care, dacă aveai noroc, nu erai cel care erai, ci acela care ai fi putut fi… Născută din funcționarea exacerbată și maladivă a imaginației umane, funcția „ce aș putut fi” este un loc privilegiat în care se împletesc visările noastre despre propriul destin cu cele mai arzătoare neîmpliniri acumulate de-a lungul vieții.

Aceasta este una dintre explicațiile pentru care auzim atât de des: „Ehei, pe vremea mea…” Aceasta însemnând, fără greș, o trimitere dintre cele mai directe către acel moment mitic în care fiecare flăcău se vedea cu o pușcă și cu cureaua lată. O astfel de nostalgie revendicativă o întâlnim la toate categoriile sociale și intelectuale; până și Confucius vorbește cu damf de nostalgie despre modul în care se făceau lucrurile „în vechime”. Pentru mulți dintre concetățenii noștri sindromul „ce-aș fi putut fi” îmbracă aspecte naționaliste: este implicată „țărișoara mea” sau „neamul meu” care, invariabil, au avut parte de un trecut eroic, glorios și plin de realizări care mai de care de laudă, căruia prezentul ticăloșit ar trebui să-i facă temenele.

Dar să revenim la individul nostru, cel care (din ce în ce mai puțin…) își face veacul prin cârciumi, căutând în alcohoale rezolvări futile pentru amarurile lui și care vede o  iluzorie ieșire din acea criză existențială prin lăudăroșenia stearpă pe care partenerii de dezmăț o înghit cu bunăvoință. Desigur, totul este plătit prin schimb de bune procedee: ”Eu mă prefac că cred minciuna ta, tu te prefaci că crezi minciuna mea”. Este un mecanism, elementar chiar, prin care funcționează societatea omenească, precum comunitățile tuturor primatelor de pe planetă,  pe care omul, doar omul a reușit să-l ridice la rangul de „artă”.

Din titlu ați înțeles (doar cititorii mei sunt cei mai deștepți din lume!) că voi atinge cumva și subiectul mediilor sociale. Găselniță recentă în materie de socializare (poate nu vă vine să credeți, dar Facebook – primul venit – e activ pe piață de doar 15 an!), contactele sociale virtuale marchează trecerea umanității într-o nouă fază a dinamicii culturale. O etapă a utilizării generalizate, fiindcă în 2020 doar 4% dintre adolescenții americani nu au folosit nici o formă de socializare on-line.

Dar progresele pe linia creșterii responsabilității morale și a promovării bunelor intenții au fost de-a dreptul insignifiante. Metehnele au rămas tot cele cunoscute, vechi de când lumea: prefăcătoria  („am fost marinar și am navigat pe lângă Singapore”) și îngăduința contractualistă („și ce ai pățit pe acolo, strungarule?”). Prea mulți dintre semenii noștri sunt prezenți pe mediile sociale doar fiindcă ei pot apărea acolo așa cum și-ar dori și cum nu au fost și nici nu vor fi, niciodată. Impostura are calea larg deschisă: oricine se poate prezenta cu însușirile sau cu calificările pe care în fapt nu le are.

Să începem cu modul în care informația de bază este distorsionată și manipulată. Eram mai zilele trecute într-o agenție bancară unde, așteptând să trecem la o nouă fază a operațiunilor, aruncam priviri distrate pe pereți. Ceva m-a izbit: în reclamele unde apăreau bărbați tineri (o tautologie, fiindcă niciodată nu veți vedea în reclame bărbați în vârstă, doar dacă este vorba despre articulații și prostată) toți erau bărboși. Privesc în jur: trei lucrători erau la ghișeu… toți bărboși! Nu m-am putut abține și l-am întrebat pe cel care mă servisa (nu râdeți, barbarismul acesta face parte din jargonul bancar): „Aveți cumva în bancă o frăție a bărbii?” A privit în jur mirat, ca și cum descoperea o realitate îndelung ascunsă cunoașterii umane.

Știam deja că trăim într-o permanentă și poleită minciună. Barba îi transformă pe bărbăței în lumbersexuali, ceea ce este o minciună, fiindcă ei nu au nici un fel de abilitate practică, și cea mai mare manifestare de curaj este să „radă” o bere în plus când nevasta se uită în altă parte. Și, de fapt, nevasta este și ea foarte ocupată, fiindcă lucrează puternic la șlefuirea propriei sale minciuni pe mediile sociale, alegând cea mai avantajoasă poză din sutele trase la foc automat, la care adaugă efecte menite să ascundă (ce nu trebuie dezvăluit) și să amplifice (ceea ce arată corespunzător așteptărilor).

Nu-mi pierd timpul acum disecând tarele mediilor sociale. Le cunoașteți deja prea bine. Am vrut doar să subliniez o idee: chiar dacă instrumentul este diferit, dorința noastră de a epata, de a ne prezenta sub o lumină care nu este a noastră, a rămas aceeași din vremea cârciumilor tenebroase. Doar dimensiunea este alta. Acum, sunt mult mai numeroși cei care pot crede că au fost marinari.

About