Un gând pentru Coco

Da, ştiu. Acum, când încă mistui durerea adusă de moartea câinelui meu „de suflet”, ştiu cum este iubirea unui câine, şi pentru ce ea este ceva fără seamăn în Univers.

Într-un fel, am înţeles acest lucru cu un număr de ani în urmă. Într-o bună dimineaţă, când am ieşit din casă, am văzut luându-şi zborul de pe streşină cucuveaua care, al nu-ştiu-câtelea an la rând, îşi făcuse cuib la mine în pod. Strigiformele sunt zburătoarele mele favorite, aşa că – în ciuda oricăror superstiţii sau păreri contrare – am primit-o cu mare drag. Într-un an i-am salvat chiar puii de la o moarte sigură, după ce aceştia s-au rostogolit golaşi şi neajutoraţi pe acoperişul înclinat.

În ciuda manifestelor mele bune intenţii, cucuveaua continua să se poarte ca şi cum eu aş fi un pericol potenţial. La fel se purtau şi iepurii, aricii, fazanii, vulpile, căprioarele, vrăbiile, sticleţii, ulii, şoimii şi ţărcile. Și să nu uităm, desigur, ciorile, pe care le întâlneam zilnic pe drumul prăfuit sau în curtea casei. Când eram singur în maşină (cum altfel, cine m-ar auzi mi-ar scoate povesti că-s nebun…) vorbeam cu ele şi le adresam cuvinte drăgăstoase… dar niciodată, niciodată, intenţiile mele binevoitoare nu erau luate în seamă.

Tot astfel se poartă şi oamenii. Oameni care au clădit o civilizaţie a minciunii, prefăcătoriei, neîncrederii, perfidiei şi manipulării.  Începând cu banalul „nu vorbi cu străinii” până la spionajul între state practicat la nivel de artă, trăim într-o neîncetată reţinere amabilă, sau teamă disimulată, sau neîncredere agresivă. Într-o lume în care fiecare îşi urmăreşte cu înverşunare binele propriu şi îşi închipuie de multe ori că-l poate obţine doar în competiţie sau contrapunere cu tine şi cu interesele tale, încrederea este un concept din ce în ce mai abstract, din ce în ce mai prăfuit, lăsat pe seama idealiştilor, visătorilor sau fraierilor.

Într-o astfel de lume, ultimii cavaleri fără prihană au rămas câinii. Ei trăiesc doar pentru a merita încrederea celui pe care l-au acceptat drept stăpân (când mai aveţi de-a face cu câini „agresivi”, amintiţi-vă că ei sunt astfel doar fiindcă au simţit că asta aşteaptă stăpânii de la ei – şi atunci, cum ar putea ei să trădeze încrederea care le-a fost acordată?). Într-o lume în care orice trădare omenească pare a fi foarte uşor justificată în numele binelui personal, câinii se încăpăţânează să ducă sacrificiul până la ultima limită, acceptând moartea pe mormântul stăpânului sau căutându-l de-a curmezişul unui întreg continent. Într-o lume în care durerea este mai prezentă decât bucuria, câinii ne fac să suferim cu adevărat doar într-o singură împrejurare: atunci când mor.

Voi, cei care vedeţi în câini doar nişte animale, nu aveţi teamă: nu am de gând să vorbesc despre câini ca despre îngeri. Spun doar atât: trăim într-o lume în care, dacă dorim cumva o iubire curată, aproape că nu o mai găsim în rândul oamenilor, ci al câinilor. Citim metri după metri de literatură stupid-motivaţională, ne uităm la pălăvrăgeli televizate sau on-line, unde „aflăm” care sunt căile iubirii  în această lume. Ba ne mai şi ducem la conferinţe, simpozioane, seminarii si psihodrame unde suntem învăţaţi să ne îmbrăţişăm şi să ne împărtăşim iubirea…

Pe urmă, ne ducem acasă şi constatăm că încrederea neţărmurită, şi dăruirea deplină, şi iubirea necondiţionată, le găsim mai degrabă în licărul ochilor veseli, în tropotul picioarelor vioaie, în zbaterea cozii bucuroase decât în tovarăşii noştri umani, care au sensibilităţi, fragilităţi, priorităţi, neputinţe, „individualitate”, „personalitate”, elanuri deşarte şi temeri neîntemeiate… Trebuie să continui pomelnicul? Constatăm cu tristeţe că, în ultimă instanţă, majoritatea fiinţelor omeneşti este la fel de neîncrezătoare şi temătoare precum cucuveaua care s-a repezit în văzduh în limpezimea frumoasei dimineţi de mai.

Aşa că, oricât de rău ar suna pentru oameni, trebuie s-o spun: iubirea unui câine este ceva fără de seamăn în Univers. Nu mai umblaţi pe la alţi oameni pentru a învăţa cum să iubiţi; pur şi simplu, uitaţi-vă în ochii câinelui vostru.

Coco – 01.12.2004 – 04.01.2020

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.