Statul român dă cu două mâini imobile Bisericii romano-catolice

În general, când se vorbeşte despre dreptul de proprietate, o bună parte a cetăţenilor României nu cunoaşte câtă luptă au dus înaintaşii noştri pentru ca noi, în zilele astea, să ne putem bucura, ca stat naţional, independent şi indivizibil, de clădirile construite din fonduri publice (majoritatea) acum mai bine de 100 de ani. Nu sunt vorbe mari, e purul adevăr.

Lipsa de informare sau dezinformarea au dus încet la dispariţia din mass-media şi mai ales din agendele aleşilor statului român a subiectului retrocedărilor imobiliare. Câteva cazuri răsfirate au fost desluşite de DNA, iar vinovaţii pentru retrocedarea ilegală a unor terenuri au sfârşit prin a înfunda închisorile. Însă aici era vorba de fapte actuale, acoperite de documente false sau abuzive care au putut fi demontate datorită actualităţii lor. Când este vorba despre cărţi funciare de acum mai bine de 100 de ani, când întreaga Europă era reîmpărţită din punct de vedere administrativ, iar Transilvania era încă într-o situaţie incertă, dovedirea autenticităţii înscrisurilor şi a rectificărilor acestora devine din ce în ce mai dificil de realizat.

Deşi sunt puţin cei care înţeleg amploarea fenomenului izvorât dintr-o problemă de drept a cărei soluţionare este relativ facilă, sunt şi mai puţini cei care sunt preocupaţi de documentarea din punct de vedere juridic sau istoric a motivelor pentru care atât retrocedările realizate cât şi cele care sunt pe rolul unor comisii sau instanţe de judecată, sunt nedrepte în cel mai pur înţeles al cuvântului.

Istoricul clujean Vasile Lechinţan sau profesorul Ioan Sabău Pop sunt două adevărate personalităţi ale luptei împotriva nelegalităţilor comise în judecarea solicitărilor de retrocedare a unor imobile reprezentative pentru neamul românesc şi asigurarea continuităţii acestuia peste veacuri.

Cei doi au venit şi vin mereu cu argumente solide în ceea ce priveşte adevărul istoric necesar a fi cunoscut înaintea adoptării unor hotărâri poate definitive în privinţa stabilirii proprietarului de drept alunor imobile. Asta deoarece, în aceste situaţii, doar argumentele valabile din punct de vedere istoric mai pot aduce la suprafaţă adevăratul deţinător al dreptului de proprietate. Aceste argumente pot veni în sprijinul dovezilor valabile din punct de vedere juridic, dar cărţile funciare ale vremii au fost create bazându-se pe elemente ale istoriei, acestea fiind absolut necesare într-o cauză în care este disputat dreptul de proprietate.

Judecătorul Gabriela Cristina Frenţiu, din cadrul Tribunalului Bistriţa, aduce în anul 2009 unele lămuriri în această luptă, făcând precizări referitoare la Fundaţia Statusul Romano Catolic din Transilvania şi dreptul acesteia la retrocedarea unor bunuri imobile.

Vorbim despre un articol ştiinţific publicat în Revista Dreptul nr. 8 din 2009, intitulat Dreptul Fundaţiei „Statusul Romano-Catolic din Transilvania” la retrocedarea bunurilor proprietate a diferitelor fonduri reprezentate de episcopul de Alba-Iulia.

Aici este vorba despre o fundaţie creată de Arhiepiscopia Romano Catolică de Alba Iulia (cu sediul în Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 5 – una dintre clădirile din centrul Clujului, care a fost retrocedată) care are printre scopuri administrarea şi întreţinerea imobilelor care aparţin Statusului Romano Catolic din Transilvania, sub tutela Arhiedecezei Romano Catolice de Alba Iulia. În acest caz intervine problema juridică, deoarece acest Status Romano Catolic, conform istoricilor menţionaţi, nu a deţinut niciodată în proprietate bunuri imobile în Transilvania (fiind doar administrator). Prin urmare, această deosebită fundaţie creată în anul 2005 nu prea ar avea ce administra sau întreţine. La un moment dat, lucrarea doamnei Frenţiu era indicată ca bibliografie la nivelul Curţii de Apel Cluj. Poate din această cauză, la nivelul instanţelor clujene au început să fie respinse treptat tot mai multe solicitări ale Arhiedecezei împreună cu Fundaţia Statusul Romano Catolic din Transilvania pentru lipsa calităţii procesuale active.

Este greu de înţeles de ce nici măcar în ziua de azi lucrările acestor specialişti nu sunt oferite ca îndrumare pentru activitatea autorităţilor competente, cum ar fi ANRP sau restul instanţelor de judecată.