Șerban Țigănaș: „Nu, Clujul nu se betonează. Centrele istorice nu se ‘pavează’ cu peluze”.

Media9 l-a provocat pe cunoscutul arhitect clujean Șerban Țigănaș, fost președinte al Ordinului Arhitecților din România, să comenteze această obsesie a clujenilor, de pe rețelele de socializare, că orașul se betonează. În editorialul pe care vă invităm să îl citiți, Țigănaș explică prin ce transformări trece astăzi Clujul. Practic, arată susținere pentru proiectele actuale, dar îl și atacă pe primarul Emil Boc, pe care îl consideră victima propriei campanii de imagine.

Orașul verde este atât o realitate cât și o impresie pe care un oraș bine structurat o transmite locuitorilor săi și celor care îl vizitează. Conceptul de oraș verde are în istorie precedentul „oraș grădină”, care a fost o reacție la valurile de poluare produse de industrializarea marilor orașe și s-a bazat pe crearea de bariere și culoare verzi, folosind astfel vegetația arboricolă care separă perspective și ghidează trasee, astfel încât să poți avea în permanență contact vizual sau chiar fizic cu vegetația.

Urbanismul mondial a preluat astfel de principii și s-a îndreptat spre un oraș segregat funcțional, în care locuirea era separată de locurile de muncă, polii de activități fiind puternici și distincți. Câteva decenii de urbanism postbelic modern au scos la iveală dezavantajele plantării de locuințe colective în cartiere „grădină”, arătând că doar morfologia pe baza unor rețete generează periferizare și izolare socială. Ultimele decenii ale secolului trecut au redescoperit valorile spațiilor cu scară umană și ale mixajului funcțional, concomitent cu nevoia de caracter a fiecărui spațiu pentru a avea identitate distinctă, pentru a fi un loc. Noul mileniu ridică provocări și mai importante rezultate din migrația masivă spre orașe, creșterea aproape acromegalică a acestora în multe cazuri și mizele sustenabilității. Orașul începe să fie judecat prin consecințele multicriteriale complexe, calitatea de oraș verde devenind în unele cazuri o formulă estetizată căreia îi ia locul conceptul de „oraș pentru oameni”, ceea ce însemnă accesibilitate, siguranță, mobilitate, eficiență, atractivitate și cât mai puțină segregare.

Echilibrul și diversitatea par a fi cheile spre un oraș în care să dorești să trăiești. Ce loc are spațiul verde în acest sistem de ecuații cu foarte mulți parametri este clar: unul foarte important, dar bine dozat, inteligent și nicidecum o obsesie monocromatică.

Ne atrag și ne satisfac alternanțele, diferențele și opțiunile. Atâta timp cât urbanismul este un ”check-list” de ingrediente de tipul avem și locuri de parcare, spațiu verde în procentele normate, loc de joacă pentru copii, distanță față de vecini și condiții de însorire impuse (de parcă umbra nu e și ea la fel de valoroasă atunci când e cazul), ceea ce rezultă va fi o permanentă speculare a minimei rezistențe.

Orașul verde însemnă să ții cont de specificul topologic și climatic și mai ales, exagerând pentru a fi mai sugestiv, să ai cât mai puține mașini și nu cât mai mulți copaci.

Când ești la Brașov și vezi Tâmpa, Dealul Cetății și Dealul Melcilor aproape oriunde ai întoarce capul nu mai simți că jos în centrul istoric, în cetate, suprafețele plantate nu au loc pe străzile sunt înguste dedicate pietonilor. În Viena sau mai ales în Cracovia, incintele medievale au fost înlocuite cu „ringuri” verzi, fără ca zonele istorice să fie afectate.

Centrele istorice nu se „pavează” cu peluze și nici bisericile nu se înconjoară cu brazi de douăzeci de metri la maturitate. Dealurile din Cluj și din jurul său nu ar trebui să fie construite, dacă vrem oraș verde. Le vom vedea sau le-am fi văzut atunci oricând am privi spre orizonturi. Cetățuia nu mai trebuie invadată cu locuințe în cascadă, livezile din Dâmbu Rotund, Lomb, Sfântu Gheorghe și Borhanci nu trebuie înlocuite cu construcții și nici Feleacul nu trebuie să umple cu locuințe.

În jurul caselor nu mai trebuie construite ziduri opace pentru a asigura „intimitatea ca parte din dreptul de proprietate”, ci garduri transparente, așa cum specificau regulamentele de construcție și alinieri interbelice, pentru a extinde vizual spațiul public la care se adaugă grădinile de fațadă.

Nu, Clujul nu se „betonează”. Clujul își transformă spațiile publice, reface spații care nu au primit atenție mai multe decenii și crează o nouă calitate, pentru oameni.

E adevărat, o face cu șantiere întârziate, cu erori de execuție și gafe aspru sancționate de opinia publică și mai ales cu o totală lipsă de știință a consultării publice și cu un PR penibil centrat pe marele edil, care pentru că își atribuie cu un cult al personalității extrem populist toate meritele, a reușit să declanșeze o contrareacție prin care e învinuit direct de toate greșelile care există sau care pot fi inventate.

Suntem într-o situație pe care aș descrie printr-o zicală românească de inspirație naturală: „să nu vezi pădurea de copaci!”

Șerban Țigănaș este unul dintre arhitecții cei mai importanți ai României. A studiat la Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, din Cluj, apoi a absolvit Facultatea de Arhitectură, la București. A ocupat funcția de președinte al Ordinului Arhitecților din România în perioada 2010-2018, iar în prezent este secretar general al Uniunii Internaționale a Arhitecților. Este profesor la Universitatea Tehnică, unde predă proiect design, comunicare și marketing pentru arhitecți. A fondat Dico și Țigănaș Arhitectură și Inginerie, iar proiectele biroului au obținut mai multe premii la nivel internațional. Trecem zilnic pe lângă Cluj Arena și Sala Polivalentă, clădiri reprezentative pentru oraș, închipuite în biroul de Arhitectură Dico și Țigănaș.