Salvați România!

Timpul istoriei trece și, în ciclurile electorale plicticoase de patru sau cinci ani, ni se pare că trece agale și că nu aduce schimbări însemnate. Iar dacă aceste schimbări se produc, avem timp berechet să reacționăm și să luăm măsuri. Și această percepție distorsionată a realității fierbinți ascunde un pericol mai mare decât acțiunea pripită: lipsa acțiunii. 

Europa îmbătrânește. Dar acest lucru îl știu doar statisticienii și unii savanți sociologi și antropologi. Fiindcă europeanul de rând habar nu are – și nici că-i pasă. Pentru ce i-ar păsa? Cu gropi și hârtoape, drumul vieții lui pare să fie limpede până dincolo de orizont: muncă (prea multă), credite (prea multe), casă (prea mare), mașină (prea tare), copii (prea zvăpăiați), distracție (prea puțină). Și atunci, pentru ce să-i pese lui că vârstnicii sunt tot mai mulți (nu-i nimic, mai construim ceva spitale și o mulțime de cămine) și copiii tot mai puțini (cu atâtea credite și atâta distracție, cine mai are timp de ei?). Pentru ce să-i pese lui că doar 16% din populația Europei este tânără, când el habar nu are ce-i aceea „piramida populației” și ce urmări catastrofale are inversarea ei în timp…

Desigur, ar trebui să știe toate acestea politicienii. Din păcate, politicienii europeni știu doar să reacționeze atunci când se petrece ceva. ȘI, ca regulă, reacționează târziu și prost. Desigur, vina lor nu poate fi invocată… fac și ei ce pot, după câtă minte li s-a oploșit în tărtăcuță și după câtă experiență (nu) li s-a strâns în aceeași tărtăcuță (de obicei, strâmtă și populată de idei greșite). Luându-i la bani mărunți, constatăm că acești politicieni europeni, aleși pe sprânceană dintre cei mai buni politicieni naționali, nu sunt decât niște conțopiști ai puterii, influenceri de prost gust și vedete cu conținut dubios.

Calitatea execrabilă a politicienilor europeni (și, cu atât mai mult, români) este un subiect cunoscut în detaliu. Dar nu se poate face nimic, fiindcă un electorat abulic, incult și superficial nu merită decât niște conțopiști prefăcuți, speculanți și profitori. Inconștiența, nepriceperea și neputința acestora sar în ochi ca  așchiile din trunchiul ciopârțit al destinului: confruntată cu pericolul îmbătrânirii maladive, care îi pune în pericol pe termen lung însăși existența fizică, Europa nu are nici măcar o singură voce importantă care să vorbească răspicat despre acest pericol perfid și să trezească puținul bagaj de interes și conștiință pe care îl mai posedă cei care mai ieri erau stăpânii planetei.

Adevărata amenințare la adresa existenței Europei nu este multitudinea de crize care ne bântuie și ne „strică zen-ul”, nici măcar Covid, temuta criză climatică sau neliniștitoarea criză a migranților. Este criza demografică, care ne arată în ce măsură prosperitatea noastră poleită este menită să dureze mai puțin de un secol (1960 – 20…..). Europenii au descoperit binefacerile prosperității și primul lucru, înainte de a cumpăra televizoare mai mari, a fost să devină dezinteresați de perpetuarea speciei. Mai rău, dedulciți la huzur încă din leagăn, tinerii europeni nu numai că nu mai sunt interesați de înmulțire, nu mai sunt interesați nici de muncă…

Scăzându-le numărul și pofta de muncă, tinerii vor produce tot mai puțin, ceea ce va antrena o scădere simțitoare a creșterii economice (care, oricum, este mai mult inventată și din pix forțată…). Sistemul de pensii, făurit pe premisa absurdă a creșterii infinite a populației, va fi aproape de prăbușire ca urmare a scăderii randamentului economic și a creșterii uluitoare a serviciilor fără contrapartidă (sau suportate direct de puținii urmași) necesare pentru vârstnicii tot mai mulți și cu bătrâneți tot mai lungi.

Ce e de făcut? Trebuie să așteptăm până când sinuciderea asistată nu va mai fi o opțiune pentru bolnavii în suferință gravă și fără ieșire, ci o soluție legiferată pentru a limita numărul populației vârstnice? Chiar programăm o astfel de distopie teribilă și dureroasă în Europa secolului 21? Chiar suntem incapabili să vedem pericolul care ne paște și să luăm măsuri care să ne asigure o salvare onorabilă? Singurul politician european cu viziune și forță din ultimii 50 de ani – Angela Merkel – a fost hulită și criticată fiindcă a primit aproape un milion de imigranți. Care nu se știe cât vor contribui la economia Germaniei… dar măcar vor face copii, mici nemți tuciurii care vor fi, poate, educați din leagăn în spiritul muncii!

În acest tablou de apocalipsă blândă, România ocupă un loc aparte. Emigrația sălbatică de după Marea Înghesuială din Decembrie a dus la ștergerea din registrele românești a 4 milioane de indivizi, toți apți de muncă, mulți dintre ei cu copii. Desigur, ei au toate drepturile să plece, doar trăim într-o lume în care contează doar prosperitatea și căile de obținere a ei. Dar România, sărmana Românie, pentru ce are doar dreptul să piară, locuită de bătrâni neputincioși, să se șteargă tăcută de pe hartă, ca o lumânare suflată la ultimul geam?

Trebuie luate măsuri, și extrem de rapid. Este mai important decât să educăm România, decât să îmbogățim România sau să ridicăm România în slăvi. Este important ca, pe termen mediu și lung, să salvăm România. Mă îndoiesc că vom lămuri tineretul răsfățat să contribuie la menținerea natalității necesare. Sau că-i vom convinge pe expatriați să revină într-o țară aflată sub nivelul poziției lor de acum. Va trebui poate să inițiem un amplu proces de imigrație controlată, care să aducă sute de mii, poate milioane de oameni din țările sărace, care nu așteaptă decât o șansă la o viață mai bună.

Dacă nu facem nimic, în secolul 22 – peste o clipă – despre România se va vorbi ca în basmele românești: „A fost odată…”.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.