Să ne uităm puțin la Ungaria. Viziunea politică și vaccinarea, braț la braț

Ungaria dă un semnal extrem de puternic Europei și puterilor din Est. Președintele Janos Ader și premierul Viktor Orban s-au imunizat cu cu vaccinul chinezesc Sinopharm, iar ministrul de externe Péter Szijjártó cu vaccinul rusesc Sputnik. Niciunul nu se folosește în țările din Uniunea Europeană și vedem că eficiența celui chinezesc este criticată chiar din interior.

Aceasta nu este o decizie sanitară, ci una pur politică. De aceea, vă propunem un comentariu al analistului Dan Dungaciu, din Adevărul.

Ministrul de Externe al Ungariei, Péter Szijjártó, este un personaj extrem de activ, ofensiv şi extrem de independent inclusiv faţă de Bruxelles. Ungaria a fost mereu criticată la început, dar, ulterior, toată lumea a mers pe aceeaşi cale – obişnuieşte să spună Péter Szijjártó, fără să îşi ascundă dispreţul suveran.    Dincolo de orice, trebuie să recunoaştem că are, pe undeva, dreptate. Multe dintre „aberaţiile” iniţiale ale Ungariei au intrat, tacit, în „mainstream-ul” european, dar asta e altă discuţie. Ceea ce discutăm aici este relaţia cu România sub bagheta diplomatică a lui Péter Szijjártó – piesă fundamentală a regimului Orban – şi câteva direcţii din care aceasta se developează pregnant.    Trei sunt principale şi merită consemnate aici.

Prima ţine de promovarea, ca proiect major al strategiei ungare, a faimosului Plan de investiţii ungureşti în Transilvania (Planul Kós Károly), despre care am discutat pe larg în această pagină şi nu mai este cazul să revenim. Se poate citi acolo, sistematic, dispreţul faţă de România – ideea de „stat român” nu figurează niciunde în document -, o ostentativă ignorare a organizării administrativ-teritoriale a ţării (zone inexistente precum „Partium” şi „Ţinutul Secuiesc” sunt abundent invocate în document), şi, bomboana de pe tort, sfidarea enormă de a numi programul de investiţii în Transilvania al Budapestei cu numele unuia care a fost, urgent, după Diktatul de la Viena, decorat de Amiralul Horty Miklos…

A doua chestiune ţine de perpetuarea unei linii tradiţionale a diplomaţiei ungare, respectiv interesul sistematic şi deloc inocent pentru Republica Moldova. Am scris şi despre asta şi nu e cazul să revenim, destul să spunem că Budapesta a avut, imediat după integrarea acesteia în UE, ca prioritate de politică externă fundamentală, preluarea a cât mai multor poziţii europene care să vizeze Republica Moldova sau regiunea transnistreană, având, pentru aceasta, inclusiv sprijinul tacit al Federaţiei Ruse. Ministrul Péter Szijjártó a dus această linie directoare la apogeu. Să reamintim doar declaraţia acestuia din 2020 când, aflat la Chişinău la a patra vizită din acel an (deloc întâmplător, anul răcirii relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău!) făcea un bilanţ succint: „Începând din luna ianuarie, experţii maghiari vor activa la Chişinău în cadrul Ministerului Finanţelor şi Ministerului Agriculturii din Moldova. Marile companii maghiare continuă să investească în republică: o bancă maghiară (OTP) este lider al pieţei bancare locale şi va implementa dezvoltări IT majore în perioada următoare… Cea mai mare companie farmaceutică maghiară, Richter, a dezvoltat o reţea de 42 de farmacii, ceea ce îi asigură o cotă de piaţă de peste 10% în Republica Moldova. Eximbank Ungaria a înfiinţat o linie de credit de 110 milioane de dolari pentru finanţarea cooperării economice şi comerciale dintre companiile maghiare şi cele moldoveneşti”.   În plus, Budapesta s-a prezentat ca cel mai mare susţinător al R. Moldova la nivel european şi a îndemnat Bruxelles-ul să susţină necondiţionat guvernul socialist Dodon-Chicu de la Chişinău. Apoteoza politică a vizitei oficialului ungur a fost la Preşedinţia republicii, unde Igor Dodon i-a înmânat atunci ministrului ungar de externe Péter Szijjártó distincţia „Ordinul de Onoare”, cea mai înaltă distincţie de stat din Moldova care poate fi acordată unui oficial străin. Atitudinea Budapestei e deci consecventă: Ungaria a sprijinit, de la regimul Voronin încoace, orice putere de la Chişinău care s-a îndepărtat de România şi, implicit, de Uniunea Europeană. Şi a făcut-o şi o face explicit şi ostentativ.

A treia chestiune care trebuie reamintită este şi mai gravă. Este vorba despre decretarea de către Péter Szijjártó a – nici mai mult nici mai puţin! – „incongruenţei dintre graniţele statului ungar şi naţiunea maghiară” ca una dintre „principalele probleme de securitate” ale Budapestei. O aserţiune care traduce pe deplin viziunea politică şi strategică – şi personală! – a Ministrului Péter Szijjártó.    Este inimaginabil şi fără precedent. Dacă despre primele două LARICS a mai făcut vorbire, ultima chestiune este încă necercetată în presa românească.    Să vedem despre ce este vorba.

În prezentarea sa, care a deschis lucrările şedinţei, Szijjártó Péter a prezentat în faţa comisiei şi a celorlalţi oficiali prezenţi şase provocări la adresa Ungariei, care, sugera domnia sa, trebuie prezentate în faţa Comisiei de specialitate a Parlamentului ungar, în contextul „pandemiei care ne însoţeşte de un an” şi al schimbărilor „spre o nouă ordine mondială”.   

Dincolo de provocarea economică – competiţia globală pentru redistribuirea capacităţilor -, migraţia, provocările din spaţiul cibernetic (ca urmare a trecerii activităţii pe on-line), viitorul UE, nesoluţionarea conflictelor din proximitatea UE – a şasea provocare prezentată, repetăm, în faţa membrilor Comisiei de securitate naţională a Parlamentului de la Budapesta şi în prezenţa Directorului general al Serviciului ungar de informaţii externe (IH), aflat în subordinea Ministrului Afacerilor Externe şi al Comerţului Exterior, Szijjártó Péter, este aproape halucinantă.    Iată cum sună aceasta: „A şasea provocare este reprezentată de incongruenţa dintre graniţele statului ungar şi cele ale naţiunii maghiare, aspect ce ţine de competenţa Comisiei de Securitate Naţională”…. Şi ministrul continuă: „Însă există din păcate ţări unde, în miezul politicii de guvernare, se află instigarea împotriva maghiarilor, exercitarea de presiuni asupra comunităţilor maghiare. Fiecare maghiar este răspunzător pentru fiecare maghiar, aceasta este baza politicii naţionale a guvernului ungar”.    Să reluăm: unul dintre cei mai importanţi oficiali de la Budapesta, în speţă ministrul de externe, afirmă public că una dintre ameninţările Ungariei de azi – care, nu-i aşa, va trebui contracarată! – este incongruenţa dintre graniţe şi populaţie. Şi asta în 2021, în condiţiile în care minorităţi maghiare se află inclusiv pe teritoriile unor state vecine membre UE şi NATO. Ca să traducem şi mai bine: un stat NATO sugerează, în faţa Comisiei de Securitate Naţională a Parlamentului de la Budapesta şi a Directorului General al Serviciului de Informaţii unguresc, fără nicio reţinere, că principala sa ameninţare este modul cum sunt desenate hărţile celorlalte state, inclusiv a două state NATO (România şi Slovacia)!    Pentru comparaţie, să încercăm să ne imaginăm că ministrul român de externe ar spune, în faţa Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Parlamentul de la Bucureşti, de faţă cu Directorul Serviciului de Informaţii Externe (SIE), că una dintre provocările majore de securitate ale României ar fi „incongruenţa dintre graniţele statului român şi cele ale naţiunii române”. Cum ar suna o asemenea afirmaţie la Kiev, la Belgrad sau chiar la Chişinău? Dar la Bruxelles, Berlin sau la Washington?    Întrebări, evident, retorice, în cazul României. În cazul Ungariei, iată că toată lumea tace.