S-a rezolvat: nu se poate!

În acele vremuri pe care le numim „de tristă amintire,” spiritele omenești erau măcinate și debilitate de o boală insidioasă și obscură, pe care în glumă o numeam „fuga de răspundere”. Profesorul de organizare a muncii din facultate obișnuia să glumească, atunci când ne întâlneam la o „bere studențească”, că timpul de muncă al românilor este împărțit în două: în prima jumătate nu lucrează nimic, iar în a doua jumătate caută justificări pentru că nu au muncit în prima parte!

Mai în glumă, mai în serios, o astfel de observație poate surprinde cu acuratețe atitudinea generală a umanității, care nu a reușit să se depărteze suficient de statutul animalic de „muncă de nevoie”. O mare parte, covârșitoare chiar, a umanității muncește doar ca să poată obține cele necesare traiului: hrană, acoperiș deasupra capului, oareșce distracție. Ceilalți, cei care trag omenirea după ei sau o împing de la spate (în funcție de ce fel de lideri sunt…) sunt cei care hotărăsc destinele umanității, prin spiritul lor întreprinzător și prin reziliența lor fără răgaz. Iar ceea ce toți, lideri sau urmăritori, au în comun este nepăsarea suverană față de urmările nefaste ale activităților umane.

Un studiu proaspăt publicat în revista „Nature” face un rezumat al situației prezente a mediului de viață al umanității. Problemele le știm cu toții, nu mai trebuie să fac aici pomelnicul lor. Concluzia este foarte simplă: încălzirea globală își urmează inexorabil cursul, cu toată cohorta de manifestări climatice extreme și cu toate modificările care survin în modul de existență al viețuitoarelor pe Terra. Concluzia de ansamblu, sprijinită cu date științifice, este limpede și îngrijorătoare: ambițiosul obiectiv pe care omenirea și l-a stabilit în urmă cu aproape 10 ani – limitarea creșterii temperaturilor globale la 1,5°C față de perioada preindustrială – a devenit practic IMPOSIBIL DE ATINS. Temperaturile globale au depășit deja acest prag, și creșterea lor este mai intensă decât creșterea acțiunilor pe Wall Street. Suprapunându-se peste ciclurile naturale ale climei (El Nino/La Nina), impactul activităților umane a ajuns să devină un factor major în modificarea echilibrului ecosferei planetare.

Și acest echilibru este în continuă deteriorare. Este suficient să mă uit în jurul meu în Filipine, țara mea de pripas. Aici, ca în toată Asia de sud-est (regiune care grupează jumătate din populația planetei, dacă adaugi și China) există o frenezie a consumului care nu este egalată decât de nepăsarea suverană față de urmările nefaste ale activităților umane. Să nu mă acuzați că exagerez: poluarea marină cu plastic este în Filipine, ca volum pe cap de filipinez care se bucură de viață, de 50 de ori mai mare decât poluarea din China și la fel față de cea din India. Singura explicație este nepăsarea: față de legile de resort (care sunt destul de moderne și ar da și rezultate dacă i-ar păsa cuiva să le implementeze), față de măsurile de bun-simț care pot proteja sănătatea mediului și a populației (colectarea este simbolică, cea mai frecventă metodă de „tratare” a deșeurilor fiind arderea lor sălbatică), față de frumusețea de poveste a acestor locuri care glăsuiesc încă despre splendoarea inegalabilă a acestei planete.

Desigur, Europa are un avans important asupra lumii „în curs de dezvoltare” în ceea ce privește interacțiunea cu mediul natural. În Europa primești o amendă frumușică dacă arzi resturile vegetale – aici, norma generală este arderea liberă a tuturor subproduselor, inclusiv a deșeurilor menajere. Când călătorești cu avionul, este imposibil să nu remarci panașele de fum care se ridică voioase spre cerul (care pare) imaculat. În Europa nu primești autorizație de construcție dacă imobilul tău nu are un sistem de evacuare sau de tratare a apelor uzate – aici, norma generală este că apele menajere se scurg cuminți prin șanțuri, găsindu-și drumul către râuri și către cel mai mare ocean al planetei (în care cantitățile de pește capturat scad de la an la an, iar cantitățile de plastic cresc vertiginos…).

Deci, în numai 50 de ani, problema existențială majoră a umanității – degradarea accelerată a mediului său de viață – s-a mutat din Europa în ceea ce numim „Asia Pacific”. Ponderea consumului de cărbune al acestei regiuni a crescut de la 31% din consumul mondial la 83%, în condițiile în care consumul total, în aceeași perioadă de 50 de ani, a crescut de 2,5 ori. Doar China a consumat singură, în 2023, 56% din cărbunele mondial, iar previziunile pe 2025 arată că China va avea nevoie de peste 2,2 ori mai multă energie decât S.U.A. Concluzia este limpede: creșterea economică a „noilor tigri” asiatici s-a făcut aproape în exclusivitate pe seama folosirii intense a combustibililor fosili. Între 1995 și 2015 PIB-ul Chinei a crescut de 35 de ori (spre comparație, PIB-ul S.U.A., cea mai dinamică economie „dezvoltată”, a crescut de 2,2 ori). Revenind la orizontul 2025, nevoile estimate cumulate ale Chinei și Indiei vor fi de 4,5 ori mai mari decât cele ale Uniunii Europene.

În acest context, lăudabilele eforturi ale U.E. de a-și „înverzi” producția de energie sunt relevante doar pe plan demonstrativ: „uite că se poate”. Se poate, dar se poate doar la cei care mănâncă la masă caviar și siropează șampanie; cei care zilnic îngurgitează orez și pește uscat vor continua să ardă combustibilii fosili, clădindu-și pe această temelie visele de a ajunge și ei să trăiască precum în țările „civilizate”. Iar eforturile Europei par a fi cu adevărat caduce, fiindcă în această vară, și chiar de curând, fenomene climatice extreme au devastat Europa. Iar aceste fenomene extreme nu au printre cauze poluarea termică „europeană”, ci cantitățile imense de combustibili fosili arse în noile retorte ale „progresului economic” mondial. Aveți acum ocazia tristă de a înțelege ceea ce unii numesc „efectul fluturelui”…

Mai mult chiar, datele statistice arată că, la scara planetei noastre, ritmul încălzirii globale s-a triplat din 1980 încoace (iar ritmul de topire a ghețarului de la Scărișoara pare să fi accelerat de 10 ori…). Și nu avem soluție, fiindcă orice proces de producere de energie implică disipare de căldură în mediu (instrumentele de producere „curată” a energiei poluează puternic mediul prin procesul de producție a lor…). În acest context, declarațiile pompoase care cheamă la limitarea creșterii temperaturii globale la maxim 1,5°C nu au mai multă putere decât incantațiile unui vraci în fața unui uragan. Oricum, am depășit deja acest prag, cu toate că erau o mulțime de argumente în favoarea impunerii sale ca normă de comportament ecologic al umanității… și mai nimănui nu i-a păsat cu adevărat…

Dar acum putem măcar să răsuflăm ușurați și să ne culcăm liniștiți pe urechea cea bună: nu avem nici o șansă de a inversa mersul istoriei, de a influența criza ecologică mondială. Suntem în sfârșit liniștiți. Fiindcă s-a rezolvat: nu se poate.

Mihai E. ȘERBAN