Prostul și nebunul

Două dintre cele mai utilizate sintagme în vorbirea curentă sunt, după cum cu ușurință vă puteți da seama, „Ești (nu fi) prost” și „Ești (nu fi) nebun”. Folosim cele două sintagme fără cel mai elementar discernământ. Sau le folosim pentru a-i înjosi, umili și domina pe semenii noștri – dacă ați petrecut un moment pe stradă ascuțind urechea în preajma vreunui grup de liceeni, ați fost fără îndoială șocați de rafalele interminabile de „prostule” și „nebunule”. 

Într-un sublim exercițiu de morală elevată, Lucian Blaga scria: „Și în domeniul cuvintelor ar trebui aplicate regulile circulației monetare. Adică, nu ar trebui emise decât acele cuvinte care au acoperire în aur.” Din păcate (și ca în toate domeniile, de fapt) imediat ce omul s-a văzut înzestrat cu un minunat instrument cognitiv și cultural – limbajul articulat – el a început să abuzeze de acesta,  în modul cel mai grosolan cu putință. Iar una dintre tușele cele mai groase este legată de modul excesiv  – pe deasupra agresiv, violent, insultător și dăunător  – în care sunt folosite cele două cuvinte de mai sus.

Oripilat de valul de prostie care se revarsă înspumat în tot ceea ce înseamnă „media socială” am căutat, de la o vreme încoace, să aflu ce înseamnă simplul termen „prost” pentru prietenii mei. Precizez că în realitate am mult mai puțini „prieteni” decât cei pe care cu cinism comercial mi-i afișează „mediile”. Explicația este simplă: de la o vreme încoace am căutat să-mi câștig  prieteni doar dintre cei pe care, într-un fel sau altul, îi consider a fi mai buni decât mine. (Aplicați și voi același criteriu și vedeți cum va crește, cu folos însă, singurătatea voastră în lume…).

Și am constatat, cu stupoare, că definițiile venite din partea unor persoane mai școlite decât mine erau vagi, inconsistente, descriptive. Și, mai ales, întemeiate pe o judecată egocentristă, care ar putea fi tălmăcită așa: „prost este acela care face ceva care mă șochează pe mine”. Sărăcuță argumentare… la fel de ușor am putea afirma: „un răsărit de soare este senzația de intensificare a luminii, care ajunge să-mi deranjeze ochii”.

Desigur, egoismul funciar al ființei umane ne face pe toți să ne simțim importanți, unici, cei mai mari și cei mai tari. Împătimiții de manele își fac dedicații de genul: „Lui Fane, care e cel mai tare din univers”. Până și ei fac această greșeală gnoseologică, deși în acest caz putem găsi o explicație simplă: ei se pot simți atât de mari și de importanți fiindcă universul lor este tragic de mic și de neînsemnat. Și ei nici măcar nu-și dau seama că sunt proști…

Și ca să nu fiu acuzat că folosesc „un cuvânt urât” și că „jicnesc (sic!) oameni nevinovați”, intenționez să vă explic și vouă ce înseamnă pentru mine un „prost”. Este o ființă umană aflată în deplinătatea facultăților mintale, fără tulburări patologice în domeniul respectiv, care: (1) înțelege greșit (2) raționează greșit și (3) acționează greșit. Desigur, în funcționarea respectivului individ nu trebuie să existe un lanț al greșelilor – adică, să înțeleagă greșit, după care să raționeze greșit, iar la sfârșit să acționeze greșit.

Este suficient ca greșeala să se insinueze în oricare dintre etapele acestui proces cognitiv-adaptativ. O înțelegere greșită este suficientă ca să dea peste cap complet funcționarea ființei umane, fiindcă raționamentele  care urmează vor fi, fără excepție, greșite. Dar, după cum se învață eternul și pilduitorul Murphy: „Dacă ceva iese bine, înseamnă că două greșeli s-au compensat reciproc”. În viața de toate zilele, greșelile nu se prea compensează reciproc, ci de regulă se cumulează, dând naștere unei cascade de greșeli pe care sărmanul subiect nu o poate opri cu nici un chip.

Poate v-ați minunat pentru ce sunt atât de iubite telenovelele. Vă spun eu: fiindcă sunt împănate cu proști. Adică, cu ființe omenești, majoritatea arătoase de-ți cad plombele, bogate până la putreziciune, dar care înțeleg greșit, raționează și mai greșit (dacă nu cumva sunt purtate doar de cele mai abjecte sentimente, ceea ce este o greșeală în sine) și, pe foc automat, se comportă greșit. Și suferă, desigur. Și calcă în străchini la greu. Și vor munci din greu toată telenovela să repare urmările greșelilor lor, făcând noi și noi greșeli, care vor complica lucrurile până la limita exploziei.

Vă întreb încă o dată: pentru ce sunt telenovelele atât de iubite? E simplu: fiindcă toți proștii se regăsesc în ele. Fiindcă acele povești de viață sunt ale lor – doar cu mai mulți bani, mai mult sânge, mai multă suferință. Și ei se bucură că acele personaje de pe sticlă trec prin toate acestea, ca într-un fel de absoluțiune care le dă proștilor încredere că pot avea o viață „normală”, prin care să treacă fără traume majore, în ciuda neadaptării lor funcționale la nici una dintre cerințele funcționale ale respectivei vieți.

Ia încercați să aplicați criteriile de definire a prostului persoanelor care contestă impactul virusului Covid asupra umanității,  care se revoltă împotriva restricțiilor și refuză cu cerbicie vaccinare. Iar cel mai dăunător aspect al prostiei este efectul de masă: proștii împărtășesc cu milioanele pe platformele sociale incapacitatea lor de înțelege esența fenomenelor și de a judeca cu corectitudine. Iar împărtășirea devine o crimă, fiindcă dă apă la moara cerebrală a celor mai proști decât ei, oferind o ieșire comodă din dilema existențială: ce să fac, dacă nu înțeleg nimic și nu știu ce să fac? Care pe urmă ies în stradă, denunțând „dictatura sanitară” (Franța), sau postează la greu pe Facebook (și multe altele) mesaje alarmiste, defetiste, conspiraționiste, nihiliste.

Epoca ce o trăim va rămâne în istorie drept „epoca proștilor”. Epoca în care, pentru prima dată în istorie, ei dețin puterea în societate, având dreptul de înțelege orice gogomănii, de a „gândi” orice absurdități, de a se comporta violent, sectar și discreționar, în promovarea sau impunerea respectivelor absurdități, și asta fără ca cineva să poată întreprinde ceva împotriva lor.

În rest, nebunul (sau nebuna, ca vreun prost să nu-mi impute o remarcă sexistă) nu este decât o persoană tulburată, disfuncțională, cu lanțul greșelilor scos în lumina zilei.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.