Oare doar la noi e harababură? Fenomenul care întoarce în Evul Mediu întregul stat român modern

Cred că o să reluăm subiectul retrocedărilor imobiliare până la epuizare. Epuizarea noastră, bineînţeles, că dacă vorbim despre cea a solicitanţilor, pare că disputa nu se va sfârşi niciodată. Asta dacă nu cumva statul român va lua deciziile corecte şi concrete pentru a dezlega şi pune capăt odată pentru totdeauna acestor situaţii. Facem referire aici la un adevărat fenomen al retrocedărilor pornit şi întreţinut de către bisericile maghiare din România, continuatoare sau nu ale entităţii fără personalitate juridică denumită generic Statusul Romano-Catolic, fenomen care întoarce în Evul Mediu întregul stat român modern.

Voci cu o anumită greutate din popor, precum Ioan Sabău Pop, Vasile Lechinţan sau Corneliu D. Pop, spun că în urma studiului îndelungat al fondului acestor solicitări au identificat câteva aspecte importante:

1. Bisericile maghiare din România nu au deţinut niciodată în proprietate imobilele pe care le revendică;
2. Dreptul de proprietate al bisericilor maghiare a fost dobândit prin expropriere de la ţăranii români, posesie faptică sau donaţii din partea împăratului Iosif al II-lea;
3. În perioada ocupaţiei ungare în Ardeal (1940-1944), după Dictatul de la Viena, au fost transcrise toate cărţile funciare din limba română în limba maghiară;
4. Cărţile funciare invocate în procesele de retrocedare nu sunt realizate de către statul român şi nici conform legilor româneşti;
5. Aceste retrocedări nu au în niciun caz iz religios, chestiunea având mai mult caracter politic;
6. Bisericile maghiare din Ardeal au fost construite şi, apoi, întreţinute prin contribuţia decisivă a românilor, populaţia majoritară;
7. Guvernul ungar nu a recunoscut niciodată Statusul Romano-Catolic ca o organizaţie legal constituită, fapt din care rezultă că Statusul nu putea deţine proprietăţi, nici în Ungaria şi nici în România.

Însă subiectul acestui fenomen nu îşi are actualitatea doar în România. Celelalte ţări foste comuniste se confruntă la rândul lor cu greutăţile identificării unei soluţii. Însă, spre deosebire de noi, acestea au gestionat în mod ferm situaţia apărută, stingând la timpul lui acest diferend.

Nu trebuie să uităm că, în statul vecin, Ungaria, se află peste 200.000 de proprietăţi aparţinând statului român, cultelor religioase, depozite bancare îngheţate în ambele războaie mondiale, proprietăţi ale persoanelor fizice şi familiilor sau şcolilor confesionale. Printre acestea se numără şi proprietăţile cu o valoare extraordinară evaluată la aproximativ 7 miliarde de euro care au aparţinut şi aparţin în continuare Fundaţiei „Emanoil Gojdu”. Din toate acestea, în afară de lăcaşurile de cult retrocedate către biserici, pare-se că nu s-a restituit ABSOLUT NIMIC în plus.

Similarităţi în problema retrocedărilor putem găsi şi în alte ţări: fosta Cehoslovacie a avut problema sudeţilor, Polonia cu problema germanilor alungaţi din Silezia Superioară sau Slovacia cu problema ungurilor. Bulgaria, în mod similar, a abordat situaţia statutului proprietăţilor în mod clar şi definitiv. Soluţii irevocabile au fost găsite în fiecare situaţie, problemele fiind rezolvate la timpul lor în mod rezonabil. Astfel, au fost restituie suprafețe de pământ şi de pădure puse sub regim juridic exigent, au fost plătite despăgubiri parţiale sau au fost oferite opţiuni pentru alegerea unui imobil, în măsura în care erau mai multe puse în discuţie.

Toate aceste state şi-au acceptat trecutul şi au făcut paşi înspre dezvoltare, lăsând istoria să îşi urmeze cursul. Pentru a face progrese, nu au acceptat sub nicio formă întoarcerea în trecut.