Ne batem joc de patrimoniul nostru. Cum se degradează Castelul Wesselenyi din Jibou

Cel mai mare ansamblu baroc din din Transilvania, Castelul Wesselenyi din Jibou, a fost retrocedat nepoatei grofului Miklos Wesselenyi al II-lea, Eva Ianicicău, în urma unui proces îndelungat cu statul român, finalizat în 2011. Moştenitoarea a scos ulterior edificiul la vânzare prin intermdeiul casei de licitaţii Casa Artmark, cu preţul de pornire de 900.000 euro, deşi acesta fusese iniţial evaluat între 1,5 şi 1,7 milioane de euro, preţ la care însă nu se aştepta nimeni să găsească prea devreme cumpărători.

Istoria ansamblului arhitectonic începe în secolul al XVIII-lea cu baronul Istvan Wesselenyi, care a hotărât să facă din Jibou centrul administrativ al vastelor sale domenii nobiliare. Vreme de aproximativ un secol, cei mai renumiţi arhitecţi, constructori şi pictori transilvăneni ai epocii – Franz Wrabetz, Juhann Martin Stock, Franz Neuhauser – au edificat respectivul ansamblu pe o suprafaţă de 3.440 de metri pătraţi, cu laturi de peste 80 de metri şi frontoane specific baroce, similare cu cele ale Castelului Banffy de la Bonţida.

Perioada de maximă înflorire a domeniului este atinsă în vremea baronului Miklos Wesselenyi al II-lea (1798-1850), când la palatul din Jibou, devenit centru cultural şi economic al întregii zone sălăjene, au loc reprezentaţii teatrale ale primelor trupe de actori din Transilvania şi concursuri ecvestre. Caii crescuţi în herghelia domeniului erau celebri în Ungaria şi în întreaga lume germanică.

Potrivit surselor vremii, clădirea avea 50 de camere, iar întregul domeniu se întindea pe 1,3 hectare, fiind la rândul său înconjurat de un parc dendrologic de cca. 30 de hectare. Finalizat în 1810, ansamblul arhitectural propriu-zis cuprindea şase anexe de secol XVIII – curie, grajd, manej, criptă, seră, şură – integrate în respectivul parc dendrologic de început de secol XIX, ce avea să fie ulterior reamenajat în anii 1970 ca Grădină Botanică de către profesorul Fati şi renovat de-a lungul timpului.

După naţionalizare, 11 iunie 1848, castelul a fost pe rând şcoală generală, liceu, internat, Casa Pionierilor din Jibou, muzeu orăşenesc şi staţiune experimentală a tinerilor naturalişti. În anii 90 au dispărut treptat celelalte funcţionalităţi şi a rămas doar fosta Casă a Pionierilor transformată în Clubul Copiilor din Jibou. În tot acest timp, exteriorul nu a avut nevoie de intervenţii majore, dar interiorul a fost afectat. La rândul lor mobila, sobele, tablourile şi obiectele decorative de până la jumătatea secolului al XX-lea s-au…pierdut odată cu naţionalizarea.

În 2011, după ce palatul propriu-zis a fost retrocedat, cripta familiei, grajdul şi manejul au rămas în posesia Centrului de Cercetare Biologică Jibou care şi-a asumat responsabilitatea întreţinerii sale. De asemenea, Grădina Botanică amenajată de profesorul Fati a rămas intactă.

Celelalte imobile ale edificiului au intrat în posesia Evei (Teleki) Ianicicău, nepoata baronului Miklos Wesselenyi al II-lea, şi fac obiectul licitaţiei organizată de Casa Artmark. În acest timp degradarea lor se accentuează, în ciuda lucrărilor minore de întreţinere pe care proprietarii le-au mai întreprins în perioada de aproximativ un deceniu de când aceştia au reintrat în posesia ansamblului imobiliar din Jibou.

Departe de a culpabiliza proprietarii sau statul român, departe de a pune la îndoială în vreun fel dreptul de proprietate care este sacru şi inatacabil în toată lumea civilizată, demersul nostru jurnalistic are menirea de a constata şi de a deplânge totodată o stare de fapt şi un fenomen care afectează de ani buni şi se pare iremediabil patrimoniul cultural naţional, nu doar în Transilvania, ci oriunde în ţară, acolo unde mai există încă valori de patrimoniu.

Cine ar fi crezut în 1996, odată cu revenirea la putere a Partidului Naţional Ţărănesc, după o buclă  a istoriei de jumătate de secol (de la alegerile furate de comunişti în 1946), că acel Restitutio in integrum promovat de Convenţia Democrată din România (CDR) în ultimii ani ai mileniului doi, se va întoarce ca un bumerang asupra întregii societăţi româneşti în chiar primele decenii ale mileniului trei şi va lovi într-una dintre cele mai sensibile zone ale identităţii naţionale, aceea a conservării patrimoniului cultural.