Moarte cu repetiție

Au trecut taman 25 de ani de când îmi susțineam public teza de doctorat în științe economice. O lucrare în fapt „transdisciplinară” (după cum a catalogat-o un distins coleg), în care încercam să ofer o viziune nouă, mai cuprinzătoare și mai realistă, asupra spinoasei tematici a relațiilor umanității cu mediul natural. Și în care vorbeam deja despre necesitatea pregătirii umanității pentru o interacțiune matură și responsabilă cu mediul natural.

Era anul 1999, iar omenirea răsufla ușurată, la un  moment de răscruce – adevărată răspântie prevestită de Mesarovici și Pestel în 1972, care „calculaseră” că până în anul 2000 omenirea își va termina resursele minerale. Dimpotrivă, resursele cunoscute păreau să fie mai bogate ca niciodată, dezvoltarea economică cunoștea noi recorduri, iar capitalismul părea că va triumfa în toate unghiurile planetei, dând răspunsuri pripite și facile secularei pofte umane de trai bun, îmbogățire și răsfăț.

În acest context triumfalist erau mult prea puține voci care să atragă atenția asupra fragilității ecosistemului planetar, precum și asupra impactului pe care activitățile umane îl au asupra ecosferei. Una dintre concluziile cele mai importante ale tezei mele de doctorat era aceea că CRIZA ECOLOGICĂ MONDIALĂ ARE UN EFECT CUMULATIV. Cu alte cuvinte, toate formele de poluare rezultate din activitatea umană rămân în ecosfera planetară, iar bizuirea pe simțurile noastre tâmpe este cea mai sigură cale de a face posibil acest efect cumulativ.

Bucuroasă că resursele nu s-au terminat și fericită că miraculosul capitalism a dat „liber la consum”, omenirea și-a continuat goana spre prosperitate, cu rezultate pe care am început să le simțim cu adevărat doar în anii recenți (ape de suprafață poluate, ape oceanice care gem de plastic, păduri jefuite sistematic, aer plin de particule dăunătoare, fenomene climatice extreme în toate unghiurile planetei, creșterea globală a temperaturilor atmosferice, care duc la topirea ghețarilor și a calotelor glaciare, diminuarea catastrofică a biodiversității ș.a.m.d.). La care se adaugă agresiunea termică asupra mediului natural.

Între 1800 și 2023 consumul de energie al umanității a crescut de 36 de ori, atingând uriașa cantitate de 180.000 TWh. Poate părea insignifiant, comparat cu cantitatea de energie primită de la Soare, dar acesta ar fi cel mai prostesc dintre calcule. Fiindcă energia primită de la Soare face parte dintr-un imens echilibru planetar al fenomenelor naturale și al vieții, în timp ce energia produsă de om se adaugă circuitelor naturale, perturbându-le într-un mod pe care de-abia acum începem să-l înțelegem. Contribuția umană ar putea fi catalogată drept „picătura care umple paharul”.

Fiindcă atunci când omul triumfător a preluat planeta, în urmă cu 200 de ani, declanșând „era industrială”, Soarele era cel care guverna aproape în exclusivitate  dinamica ecosferei planetare (vântul, evaporarea apei, formarea norilor, ploaia și uraganele, râurile, circulația oceanică, fotosinteza care hrănea întreaga biosferă și multe altele mai mărunte, printre care întreaga biomasă utilă omului). Cu suverana sa inconștiență, pornit năvalnic pe calea „progresului”, omul a alterat fundamental acest proces, care se arată mai sensibil decât ar putea părea prin simpla enumerare a componentelor.

Fiecare picătură de energie pe care umanitatea o generează rămâne în ecosfera planetară, contribuind la încălzirea iremediabilă a acesteia. Și să nu vă imaginați că există scăpare din acest cerc infernal, definit de legile termodinamicii; în monumentala noastră ignoranță, nu suntem interesați decât de căldura „utilă”, cea care ne încălzește (sau ne răcește…) casele și alimentele sau face posibilă deplasarea noastră cu autovehicule supradimensionate, care consumă  prea mult și încălzesc disproporționat de mult ecosfera planetară. Știați că un motor obișnuit pe benzină are un randament sub 25%, însemnând că trei sferturi din energia produsă prin arderea combustibililor fosili este pompată cu succes în mediu, contribuind la încălzirea ecosferei planetare? Desigur, nu știați, fiindcă starea planetei este chiar ultima dintre prioritățile voastre, iar energia reziduală pe care cu dulce ignoranță a aruncăm în mediu încă și mai puțin…

Da, se vor scălâmbăi unii. dar noi acum acționăm decisiv pentru promovarea „energiei verzi”. Lăsați-mă să râd! În 2023, nu mai puțin de 77% din consumul uman de energie a fost asigurat din combustibili fosili, cei care contribuie în mod direct și decisiv la încălzirea globală (Turcia tocmai ce-a devenit principalul consumator de cărbune din spațiul european…). Și acest procent se va diminua foarte lent, sub impulsul nevoii țărilor sărace să apuce și ele la prosperitatea opulentă a bogaților din „țările civilizate”.

Continuăm deci, pe toate căile, oricât le-am trâmbița de „curate”, să pompăm căldură în ecosfera planetară (cu precădere în atmosferă și în hidrosferă), confirmând punct cu punct cel de-al doilea principiu al termodinamicii. Dar veștile doar acum devin îngrijorătoare: S-AR PUTEA SĂ MAI AVEM LA DISPOZIȚIE, CA CIVILIZAȚIE, DOAR 800 DE ANI PÂNĂ LA DISPARIȚIA NOASTRĂ CATASTROFICĂ! Un recent studiu citat de LiveScience, publicat de un colectiv condus de Manasvi Lingam, profesor de astrobiologie la Florida Tech, susține că o civilizație planetară care produce căldură în ritmul în care omenirea o face își face planeta nelocuibilă în aproximativ 1000 de ani. O perspectivă cutremurătoare, în fața căreia nu putem face altceva decât să gândim de 100 de ori mai mult și să acționăm de 1000 de ori mai mult, sperând că această Sabie a lui Damocles nu va cădea pe grumazul nostru înfierbântat.

Căci mi se pare acum ciudat și extrem de tragic ca toate așteptările și visele noastre, și toate ambițiile și elanurile, și dezbaterile noastre înfierbântate, și confruntările noastre mai mult sau mai puțin violente, și războaiele noastre (toate drepte…) să se spargă ca un balon de săpun împins de un vânticel cosmic. Mi se pare ciudat ca în cosmosul cel rece să nu mai răsune cântecele și veselia noastră, să nu mai fie de găsit nicăieri culorile și formele infinit de frumoase și de variate pe care noi le-am adăugat Universului, făcându-l mai bogat  și mai încărcat de semnificație.

Doar gândindu-mă la acestea, și simt că voi muri de două ori.

Mihai E. ȘERBAN