Mizeria umană

Unul dintre scriitorii mei preferați este Jerome K. Jerome, umorist englez din secolul al XIX-lea. Un fin, hâtru și mustind de umanitate, observator al naturii umane și al vieții personale și sociale a atomilor umani. Conform „tradiției”, un umorist râde de păcatele oamenilor și ne face și pe noi să râdem. J. K. Jerome nu batjocorește nimic și pe nimeni și nu ne smulge hohote grosolane de râs; el crede nestrămutat în capacitatea ființelor umane de a-și ameliora natura, de a-și schimba viața și a deveni mai buni și… mai umani (indiferent ce o fi însemnând aceasta…).

Lucrările sale de referință au văzut lumina tiparului în perioada de maximă extindere a puterii și bogăției Imperiului Britanic. Imperiul jefuia cu multă stăruință și îndemânare coloniile răspândite în toate colțurile planetei, îmbogățind peste măsură metropola veșnic nesătulă. Rezultatele îmbogățirii se vedeau peste tot, inclusiv în evoluția morală a publicului britanic, pe care J. K. Jerome o surprinde cu fin umor în aceste rânduri: „Sinuciderile și omuciderile devin tot mai rare cu trecerea fiecărui sezon. Cu acest ritm anual de descreștere, în maxim un deceniu nu se va mai auzi de moarte violentă și se va râde când se va vorbi despre un omor ca de o faptă prea improbabilă pentru a fi interesantă.” („Arta de a nu scrie un roman”, 1893).

Privind la vremurile noastre, să notăm că România tocmai ce a înregistrat al 29-lea femicid al anului. („Bravos, națiune română, halal să-ți fie!”). O adevărată epidemie, care va duce probabil la stabilirea unui record anual al vremurilor moderne – dacă ne străduim, poate facem 40 până la finele anului, mai ales că zaibărul și pălinca fierb de zor, iar podgoriile din Moldova raportează producții record… Victimele trec în neant terorizate psihic și agresate fizic, sub privirile vag compasionale ale publicului și în lipsa oricărei atenții sau interes din partea celor a căror muncă jurată este de a proteja viața omenească. Și nimeni (sper eu) nu râde precum anticipa J. K. Jerome cu 130 de ani în urmă. Și aceasta, de fapt, este una dintre cele mai întristătoare situații cu putință, care arată că toată educația de care am fost în stare timp de 2000 de ani și toate învățăturile morale vânturate peste tot și toate legile și instituțiile imaginate pentru aplicarea lor nu au fost în stare să curețe mizeria pe care evoluția biologică și cea culturală le-au depozitat „generoase” în tainițele sufletului nostru.

Mizeria este în noi, adastă în noi ca un levigat puturos și criminal. Și, în loc să luptăm fiecare, pe frontul nostru personal, pentru controlarea și neutralizarea acestei mizerii, facem ceea ce știm cel mai bine: să căutăm explicații externe, să căutăm vinovați oriunde, numai în ticăloasa noastră ființă NU, și să aruncăm cu cinism răspunderea pe orice spinare aflată la îndemână. Fiindcă există în noi atâta ură calpă, atâta violență în toate formele imaginabile (omul fiind probabil cea mai activă ființă din Univers la imaginat modalități „artistice” de ucidere), atâta intoleranță și revendicare, atâta manipulare perfidă și perversă, atâta nesimțire criminală în exhibarea trăirilor și opiniilor personale, încât viețile noastre și spațiul nostru public/personal sunt inundate, configurate și stăpânite de aceste porniri întunecate și criminale.

Asasinatul, crimă comisă cu sânge rece și cu multă planificare, a devenit un adevărat instrument politic, ca și un instrument de afirmare violentă a unor idei personale extremiste. Cum a fost cazul lui Charlie Kirk, un exaltat limbut pe care l-am văzut promovat la rangurile de „erou” și „martir” ca urmare a unui asasinat care a zguduit America din temelii (vă amintiți careva de Martin Luther King, care a fost asasinat pentru idei din extrema opusă a spectrului…?). La înmormântarea lui Charlie discursurile au fost frustrate și revanșarde, iar D. Trump a spus-o cu subiect și predicat: „Eu îmi urăsc adversarii”. Cu mare tristețe și cu multă îngrijorare trebuie să constatăm că D. Trump este președintele Americii nevricoase, al cărei deget tremură pe trăgaci, care colportează cele mai aiurite și nocive, ridicole, neadevărate și penibile idei și teorii (vă mai amintiți de injectarea de dezinfectant contra Covid sau ați aflat de recenta legătură fantezistă între paracetamol și autism?!?!).

Desigur, fiecare națiune presupus democratică își alege singură exponenții și îi alege după chipul și asemănarea sa. Ceea ce mă îngrijorează peste măsură este radicalizarea spiritelor indivizilor, care nu mai au nicio reținere și nicio rușine să expună public și să se declare „mândri” de toată mizeria abjectă care le inundă sufletele. Iar acest „somn al rațiunii” naște monștri… Iar monștrii nu sunt exaltații și dereglații care fac spume la gură în mediile sociale, ci acei conducători, la fel de dereglați, dar infinit mai periculoși, pe care acei indivizi sufocați de propria mizerie îi aleg cu frenezie să-i reprezinte și să-i conducă.

Sfârșite sunt, deci, elanurile din a doua jumătate a secolului 20, când credeam că ființele umane sunt bune și nobile, capabile de înalte idealuri și că singurul rău poate fi un sistem socio-economic pe care îl percepeam drept strâmb și oprimant. E timpul să acceptăm că răul se află în oameni, în fiecare dintre noi, și că lupta pentru civilizarea morală a umanității este aproape pierdută – fiindcă progresele obținute cu atâta răbdare sunt obliterate de afirmarea din ce în ce mai deschisă și mai violentă a mizeriei umane.

Acesta este marele pericol existențial pentru specia umană: suntem noi un exemplu valabil pentru inteligența artificială?

Mihai E. ȘERBAN