Miliarde de dureri

Pe un teren înțelenit din apropierea casei lăsam din când în când un vecin, crescător de vite, să „cazeze” temporar vaci imediat după fătare. De la fereastra biroului meu situat la etaj vedeam foarte bine, foarte de aproape, terenul respectiv, precum și pe vremelnicele sale locatare. Întâmplarea a făcut că un astfel de cuplu mamă-pui să-l pot studia în detaliu… o experiență din acelea care schimbă o viață.

Ca substantiv sau adjectiv, „vacă” are o intensă conotație peiorativă, rezervat fiind pentru cineva care este greoi/greoaie și prost/proastă. Atât și nimic mai mult. Cât de greșit! Și cât de nedrept! Vițelușul cel firav era drăgălaș și dulce, ca orice viață aflată la început. Curios ca orice pui de mamifer, el dădea raite îndrăznețe prin buruienile mai înalte decât el, zburdând într-un fel care sugera o dezinhibată bucurie de a trăi. După fiecare raită revenea cu tropot stângaci la mama care păștea liniștită, pentru a verifica starea de funcționare a ceea ce era însuși crugul existenței sale: țâța maternă.

Mama era o imagine vie a mulțumirii și a împlinirii pe care doar maternitatea o poate aduce nu numai unei bovine, ci chiar oricărei mame care dă naștere unui pui. Nu avea mâini cuprinzătoare și mângâietoare, nu avea glas catifelat și fermecat, dar întreaga sa atitudine arăta mulțumire, împlinire, grijă și bucurie. Cea ce simțim cu toții atunci când puiul nostru zburdă primprejur, dornic să cunoască, să se afirme și să se împăuneze în ochii noștri. Și, dacă este să ne gândim la ceva cea ar fi cea mai cruntă tragedie, ar fi ca ceva să se întâmple și să ne pierdem puiul, lumina ochilor noștri și bătaia inimii noastre.

Și totuși, exact asta li se întâmplă mamelor cu coarne. Acei pui pe care ele îi iubesc ca orice mamă sunt o povară nedorită de către crescătorii umani. Ele sunt inseminate forțat și disprețuitor, doar pentru a le menține într-o stare perpetuă de lactație. Puii sunt aduși pe lume de multe ori prin avorturi provocate; oricum, ei (aproape toți masculii și o bună parte din femele) sunt luați de lângă ele imediat după venirea pe lume și grabnic transformați în hrană pentru idolii „iubitorilor de animale”, adică câini și pisici. Atunci când oferiți blănosului vostru „papa bun”, vă puteți imagina oare câtă suferință nedreaptă mustește în acea conservă cu ambalaj colorat?

Beți lapte, desigur, și îl considerați un aliment important, și câteodată îl aruncați din ambalaje cu „termenul depășit” fără a ști sau fără a vă păsa că în fiecare strop din acel lapte este durerea, tristețea, suferința și deznădejdea unei mame căreia i-a fost răpit puiul. Când omenirii a început, cât de cât, să-i pese de starea psihică a animalelor, cercetătorii au început să înțeleagă stupoarea, deruta, urmate de durere și deznădejde, urmate de doliu profund pe care le trăiesc vacile lipsite din senin de ceea ce era însăși rațiunea lor de a exista: puiul lor.

Omul este un animal care se deosebește de celelalte animale doar prin aceea că nu se consideră animal. Bolnav de atâta îngâmfare, el s-a simțit mereu ca un prădător suprem, care poate să ia orice, de oriunde, și să profite în ce fel dorește el. Dar tocmai aceste apucături de prădător suprem nu sunt decât o nouă dovadă – dacă mai era nevoie de vreuna… –  că animalitatea omenească este mai presus de rațiunea omenească. Iar discuția, dacă ne hotărâm să purtăm una, este mult mai largă decât soarta sărmanelor vaci.

Multă vreme omenirea era precum actorul și cântărețul britanic Freddie Starr: „Ador animalele, mai ales cu un sos bun.” Carnea a fost piatra alimentară de temelie a omenirii – mai întâi flămânde, pe urmă îmbuibate. Dar tot mai numeroase sunt cercetările care ne arată că animalele, departe de a fi simple pachete de proteine și lipide, pe care noi am învățat să le jefuim, siluim și batjocorim în toate felurile imaginabile, fără să ne pese de eventualele suferințe – pe care ele, lipsite de posibilitatea de comunica „pe limba noastră”, nu au avut cum să ni le arate – sunt de fapt ființe extrem de asemănătoare cu noi, mânate de aceleași trăiri și sentimente ca și noi și cu un comportament care este la nivelul celei mai statornice umanități din noi.

Încet-încet, o astfel de idee se strecoară timidă în conștiința comună a umanității. Sunt deja parlamente, guverne, universități, savanți, ONG-uri care promovează apăsat ideea că „animalele non-umane” au o capacitate similară cu a noastră de a conștientiza emoții (inclusiv spaima morții iminente), de a capitaliza reacțiile la aceste emoții și  de a-și modela comportamentul în funcție de impactul respectivelor emoții.

Suntem într-un moment al evoluției umane când comunitatea on-line îți exprimă vehement dezgustul pentru cruzimea cu care un fotbalist englez își tratează pisica. Suntem într-un moment al evoluției umane în care Elveția este prima țară din lume care votează la un referendum privind interzicerea experimentelor medicale efectuate pe animale (doar în pașnica țară din munți pier anual în acest fel 550.000 de animale). Suntem într-un moment al evoluției umane când începem să înțelegem și să ne minunăm de ceea ce se petrece „în capul animalelor”. Ajungem să ne punem întrebarea: până unde trebuie să continuăm cu furia noastră oarbă și tâmpă de a înfuleca carnea unor mame iubitoare și a unor pui nevinovați?

Din reforma morală a umanității, pe lângă constatarea de neclintit că rasele umane nu există, trebuie negreșit să facă parte ideea că nicio specie nu este mai presus decât oricare alta.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.