Melody unguresc – arhitectura nepăsării. Clujul a avut drept de preemțiune, dar nu l-a exercitat

Hotelul Melody din Cluj-Napoca, kilometrul zero al „oraşului de 5 stele”, unul dintre cele mai vechi şi mai cunoscute din oraş, a fost cumpărat anul acesta de către Fundaţia „Sapientia”, un ONG maghiar sponsorizat puternic de către guvernul ungar, pentru suma aproximativă de 6 milioane de euro. Până aici nicio problemă. Imobil scos la vânzare, ONG cu finanţe colosale devenit proprietar cât ai zice peşte. Însă până să se ajungă la vânzare, au mai existat câţiva paşi de parcurs în care autorităţile române au avut răgaz să adopte măsuri.

Atât Ministerul Culturii, cât şi autorităţile locale şi judeţene clujene au avut drept de preemţiune cu privire la acest imobil. Dar bineînţeles că nicio autoritate a statului român nu a exercitat acest drept de preemţiune.

Asta deoarece în acest domeniu sumele necesare pentru ca imobilele să ajungă sau să rămână în proprietatea statului nu doar că sunt insuficiente, de cele mai multe ori sunt absolut inexistente. 6 milioane de euro pentru achiziţia unui imobil este o sumă pe care s-ar feri orice administraţie să o achite datorită faptului că în paralel, o astfel de cheltuială, conform legislaţiei şi alocărilor bugetare, trebuie pusă în balanţă cu construirea unei creşe, modernizarea unor străzi sau a unor sisteme esenţiale pentru bunăstarea locuitorilor urbei. O astfel de cheltuială, chiar dacă ar însemna enorm pentru identitatea românească, ar fi mai mult ca sigur taxată categoric în procesul electoral. Aici intervine instinctul de supravieţuire al aleşilor ţării, care se feresc cât mai eficace cu putinţă să fie implicaţi în justificarea ulterioară a unei cheltuieli care ar fi putut însemna o viaţă mai bună pentru o mulţime de alegători.

Însă statul ungar nu pare să aibă astfel de motive de îngrijorare. Clădirea a fost achiziţionată de către Fundaţia Sapientia, care, conform unor analize realizate de către Atlatszo.ro, este unul dintre cele mai înfometate ONG-uri abonate la fondurile oferite de Viktor Orban şi guvernul acestuia pentru maghiarii din diaspora. Cât de mare poate să fie dorinţa de a promova idealurile ungare în Transilvania, dacă o cheltuială de 6 milioane de euro se face fără prea mare efort? Cât de mari sunt aceste fonduri alocate pentru „bunăstarea” maghiarilor din afara graniţelor şi cum se face că justificarea acestora nu este contestată în interiorul ţării?

Într-un astfel de moment, la o analiză scurtă, este mai mult decât limpede că statul român nu are armele necesare pentru a putea purta o luptă echitabilă în domeniul imobiliar. Nu are fonduri alocate în zonele cheie, nu are suficienţi specialişti formaţi şi parcă nu are aceeaşi dorinţă arzătoare de a-şi afirma identitatea în propriul teritoriu.

Concluzia tristă este că până la urmă aceasta este realitatea. Kilometrul zero al Clujului a fost cumpărat în mod indirect de către statul ungar. Eveniment pe care statul român a avut şansa să îl blocheze la momentul oportun, însă nu au fost identificate resursele necesare. Un adevărat semnal de alarmă pentru autorităţile responsabile în domeniu. Cel puţin aşa ar trebui să fie.

Şi ca să fim mai precişi, aici nu discutăm despre xenofobisme. Aici discutăm despre carenţe mari ale administraţiei româneşti în ceea ce priveşte reprezentarea, dar şi apărarea dreptului de proprietate. De la impasibilitatea regăsită în domeniul retrocedărilor până la, iată, neexercitarea la timp a unui drept din lipsă de resurse. Probleme stringente, probleme care nu îşi găsesc nici măcar în anul 2020 rezolvarea şi cel mai important, probleme pe care dacă nu le îndreptăm curând, vom ajunge, ca stat, la mila altora.