„Maimuța sângeroasă”

Trăim într-o înfiorătoare și dezgustătoare ipocrizie. Reflecțiile de mai jos îmi sunt inspirate de vizionarea greu dusă până la capăt a celui mai strălucitor succes de box-office al anului: „Deadpool and Wolverine”. O brambureală sinistră, cu vagi urme de umor, cu exces vizual și cu scălâmbăială rafinată. Singurul aspect care mi s-a părut oarecum „remarcabil” a fost coregrafia ingenioasă și bogată prin care sărmanii inamici ai eroilor din poveste erau hăcuiți, nimiciți, distruși – uciși, pe scurt, în modul cel mai explicit și mai sângeros cu putință. Și, culmea, nu am găsit nicăieri niciun protest sau măcar o opinie dezaprobatoare față de acest măcel, demn de cele mai sinistre filme de categorie C (știți voi… zombie, criminali nebuni, monștri sângeroși etc).

Ați vizionat „Leon”? Un excelent film (marca Luc Besson), care a fost neglijat de critica oficială și de cei care acordă premii peste ocean pentru un simplu fapt: între ucigașul de profesie și fata de 12 ani pe care el o salvează se înfiripează o stranie și tandră poveste de iubire. De altfel, varianta distribuită în S.U.A. exclude cu desăvârșire acest aspect, sărăcind încărcătura emoțională a filmului. Motivul? Acela este un episod de pedofilie, lucru pe care mentalitatea americană nu-l poate accepta nici măcar atunci când este sugerat, nu explicit. În schimb, în aceeași peliculă (producție 1994) zeci de persoane mor în cel mai violent mod cu putință, spulberate cu gloanțe sau cu explozivi, dar niciun fel de autoritate nu cere eliminarea lor.

Pentru ce? Fiindcă exhibarea armelor și utilizarea lor fără măsură face partea din mentalitatea de cowboy care excelează în spațiul cultural american, în care sunt mai multe arme decât creiere (din anul 2020 încoace, moartea violentă prin glonț este principala cauză de deces pentru copiii și adolescenții americani). Fiindcă în fiecare dintre noi stă ascunsă o „maimuță sângeroasă” (Jerome K. Jerome), care iese din ascunzătoarea sa fetidă de fiecare dată când are ocazia și își înfige degetele pofticioase în rănile celor care sângerează. Toate victimele de pe glob, mii și mii în fiecare zi, sunt provocate de aceste maimuțe sângeroase, care mai au o meteahnă: se și unesc și se organizează în frății, grupări, organizații, state chiar.  Toate sângeroase, toate criminale.

Cum de a ajuns această „maimuță sângeroasă” atât de puternică? În primul rând, ea a fost întotdeauna puternică, fiindcă umanitatea imersată în natură și confruntată cu numeroase pericole avea nevoie de o susținere hormonală și comportamentală a violentului proces de supraviețuire. În al doilea rând, fiindcă același spirit războinic, dominator și sângeros, a stârnit admirația și venerația întregii umanități – ia răsfoiți un manual de istorie, care este un lung pomelnic al luptelor sângeroase și al pierderilor de mii sau milioane de vieți omenești. Făcătorii de bine sau de pace sunt prezentați sporadic și exclusiv în contrapondere cu regii războiului…

Spiritul războinic se află încă, din păcate, la temelia culturii omenești. Este suficient să înțelegem că, în permanență, viața este prezentată ca o competiție. Este adevărat, câteodată este prezentată și ca un exercițiu de echilibru, sau renunțare (muuult, mult mai rar…). Dar în lumea „normală”, cea în care viețuiesc cel puțin 95% dintre oameni, singurul lucru care contează cu adevărat este supremația, dominația, victoria și gloria. „Învingătorii” celebrează cu fast și pompă, „învinșii” lasă capul în pământ și mestecă cuvinte amare între măsele. În ultima confruntare pentru importantul trofeu fotbalistic mondial, Argentina și Franța au fost cap la cap, roată la roată, până în ultima secundă. A fost nevoie ca, la loviturile de departajare, doi francezi să cedeze psihic, pentru ca balanța să încline definitiv în favoarea Argentinei.

Să fie atât destul pentru ca unii să exulte, iar alții să fie cuprinși de disperare? Se pare că da. Într-o lume strâmbă, în care învingătorul ia totul, iar învinsul este uitat, vârful de glorie este foarte îngust – poți sta pe el doar într-un picior, care va începe cândva să tremure… Și mă întreb: de unde vine atâta înverșunare? Parcă văd că vine din aceleași vremuri de demult, în care învingătorul țopăia de bucurie, iar învinsul zăcea însângerat în țărână. Ceea ce mă îngrijorează pe fond este că nu detectez niciun fel de „evoluție”  morală față de vremurile când trebuia să curgă sânge pentru ca lucrurile să devină „clare”. Desigur, umanitatea a înțeles cât este de important și de util să țină maimuța sângeroasă sub obroc, și educația religioasă a fost unul dintre instrumentele preferențiale ale acestei importante activități.

Din păcate, acest gen de educație a fost un eșec total. Mai rău, unele dintre cele mai înspăimântătoare și mai sângeroase crime au fost comise în numele religiei – și mai toate în lumea „civilizată”, sau de către oamenii din zona respectivă. Ceea ce s-a reușit a fost totuși că religia și credința au fost eliminate din procedurile războinice și criminale – dar acesta este mai degrabă un succes al societății laice. Pe urmă, măcar ca abordare de principiu, violența  sângeroasă cu intenție criminală a fost ostracizată din spațiul cultural, rămânând mai ales sub forma unei stropeli imense cu vopsea roșie și cu ucideri care par simple jocuri distractive, precum în amintitul „Deadpool and Wolverine”.

Spiritul de „luptător” a rămas însă, și este intens adulat și mediatizat în toate domeniile vieții umane. În Sibiu, un polițist aflat în afara programului (dar educat, se presupune, ca apărător al vieții și drepturilor umane) a sărit cu pumnii și picioarele pe un tânăr care l-a șicanat. Și ne-a oripilat. Dar nu ne oripilează când luptătorii de MMA se umplu de sânge, unii rămânând nenorociți pe viață. Nu ne oripilează când fotbaliștii își rup, la propriu, picioarele. Nu ne oripilează când ridicăm în slăvi pe câte un absolvent cu merite al unei trepte de învățământ (în Filipine, la terminarea școlilor, răsar pe toate gardurile bannere de felicitare și exultare ieftină).

Și, uite-așa, ajungem la ipocrizia în care ne bălăcim: suntem sfinți atunci când trebuie să ne prezentăm, atunci când ne expunem principiile „călăuzitoare”… după care maimuța ahtiată după adrenalină consumă la foc automat violență sângeroasă pe toate ecranele și violență mustind de adrenalină în toate confruntările sportive. După care redevenim sfinți și ostracizăm fotbaliștii sau luptătorii care, impregnați de adrenalina pe care noi le-am cerut-o, devin violenți prin discoteci, sau se dedau la violuri fără noimă (vezi recentele cazuri Dani Alves si Robinho).

Ar trebui să ne hotărâm odată ce este mai bine pentru umanitate: vărsarea de sânge sau adevărata evoluție morală.

Mihai E. ȘERBAN