Maghiarii cer clădirea în care a locuit Avram Iancu. Cât de gros poate fi obrazul?

De 30 de ani încoace, statul român nu reuşeşte să pună capăt cu adevărat unui fenomen a cărui consecinţă este pierderea încetul cu încetul a patrimoniului naţional, în mare parte de însemnătate deosebită. Nu e ca şi cum subiectul ar fi apărut mai ieri în spaţiul public, însă anii trec, iar lucrurile nu par să ia o întorsătură corectă, măcar din punctul de vedere al istoriei.

În tot acest timp, în care România a încercat să împace şi capra şi varza în domeniul retrocedărilor imobiliare din Ardeal, am privit neputincioşi cum, din când în când, mai era revendicată câte o clădire situată mai mult sau mai puţin aproape de centrele oraşelor. Am decis, nu cu mult timp în urmă, să ne concentrăm asupra oraşului Cluj-Napoca, localitate în care multiculturalismul este acceptat şi trăit de aproximativ 400.000 de suflete. Aici vedem cum arată o posibilă capitală europeană. Aici avem TIFF- Festivalul Internaţional de Film din Transilvania, Zilele Culturale Maghiare, Untold, Jazz in the Park şi multe altele. Ideea de viaţă multiculturală este îmbrăţişată aici într-un mod exemplar şi pare că trecutul uneori dureros, atât pentru români, cât şi pentru maghiari, a fost dat uitării şi direcţia rămasă în prezent este doar progresul.

Doar că acesta nu este un film de Oscar cu happy-end. De fapt, nu există încă un final care să poată fi transformat într-unul fericit. Nu are cum să existe un final, atâta timp cât nu avem parte de o împăcare cu trecutul, atâta timp cât readucem în discuţiile din spaţiul public probleme care au fost rezolvate la timpul lor, sau care nici măcar nu ar fi trebuit să existe. Desfăşurarea acestui „scenariu” este greu de privit în zilele noastre în măsura în care ne dorim cu toţii să ajungem la această împăcare cu trecutul. E greu de privit, deoarece premisele care stau la baza fenomenului retrocedărilor din Transilvania nu sunt uşor de digerat pentru nimeni. Lucrurile par simple, dar dacă nu tratăm problema cu tact şi rigurozitate, ajungem să contestăm până şi actul Marii Uniri de la 1918, să aducem centrele oraşelor în stadiul de a fi deţinute doar de către organizaţii maghiare sau urmaşi ai unor grofi maghiari, fără ca statul român să ridice un deget pentru a arăta că dreptul de proprietate aparţine României, iar îndatoririle sale pentru rezolvarea problemei au fost respectate cu vârf şi îndesat de-a lungul istoriei.

Poate că abordarea problemei de către partea română nu a fost întotdeauna cea mai fericită, iar fenomenul şi-a continuat traseul fără niciun fel de impedimente. Traseu imprimat masiv de către una dintre organizaţiile de cult cu rezonanţă deosebită în planul minorităţii maghiare din România. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia, prin organul acesteia numit Consiliul Arhiedecezei Romano-Catolice de Alba-Iulia, a măturat pe jos cu statul român în atâtea şi atâtea cauze supuse judecăţii, reuşind – de prea multe ori chiar – să obţină dreptul de proprietate asupra unor imobile de însemnătate deosebită pentru diferite oraşe din Transilvania. Deşi era oarecum de aşteptat oprobriul public pentru asemenea acţiuni, pentru cititorul de rând rezolvarea problemei poate deveni greoaie şi dificil de urmărit. Asta deoarece adevărata rezolvare are de-a face cu istoria, aspecte care sunt abordate doar în lucrări de specialitate şi nu ajung decât la urechile profesioniştilor în domeniu, iar orizontul de timp este unul foarte îndelungat, astfel încât aşteptarea unei rezolvări poate să dureze chiar şi 20 de ani. Cine are atâta răbdare să obţină un răspuns clar şi definitiv?

În mod normal, nimeni. Însă când este vorba de valori imobiliare de milioane de euro, răbdarea nu pare să mai fie o problemă. Iată că anumite cereri adresate Comisiei Speciale de Retrocedare din cadrul ANRP nu şi-au găsit nici azi rezolvare, chiar dacă sunt formulate în ianuarie 2003. 18 ani de aşteptare pentru o singură clădire? Trebuie că e una de o importanţă mai mult decât deosebită. Şi chiar este.

Clădirea în care a locuit Avram Iancu în Cluj-Napoca este de o importanţă nemaipomenită pentru neamul românesc. Mărturie a rezilienţei românilor în perioada în care părea că nu o să mai aibă parte de o naţiune doar a lor, Avram Iancu este una dintre cele mai reprezentative personaje ale istoriei românilor, iar faptul că în Cluj-Napoca există o clădire care să îl onoreze este nemaipomenit. Ce frumos ar fi dacă lucrurile s-ar opri aici.

Doar că lucrurile nu se opresc. Proprietatea asupra clădirii situată la nr. 17, pe strada Avram Iancu din Cluj-Napoca, a generat existenţa unui dosar pe rolul Comisiei Speciale de Retrocedare din cadrul ANRP. Cererea de retrocedare nr. 1060 din 30.01.2003 este introdusă de către nimeni alta decât Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia, care intenţionează să utilizeze aceeaşi confuzie dintre dreptul de proprietate şi cel de administrare, pentru a lipsi de identitate românească centrul oraşului. Cartea Funciară a imobilului arată că acesta a fost construit din Fondul de Studii. Despre statutul acestui fond au existat dezbateri nenumărate care nici ele nu şi-au găsit o abordare finală, deşi chestiunea pare relativ simplă şi şi-ar putea identifica rezolvarea în istorie.

Astfel, în anul 1773 împărăteasa Maria Tereza a preluat în administrarea statului toate bunurile „Ordinului Iezuit” desfiinţat de Papa Clement al XIV-lea. Bunurile mobile şi imobile nu au fost date în administrare nici Bisericii Catolice, nici Statusului Romano-Catolic, ci Comisiei Literare (1773-1848), creată ca organ de stat, care a constituit 5 fonduri tereziene cu orientare social-culturală, din care trei mari fonduri publice (similare unor fundaţii de azi), în vederea susţinerii bisericilor, şcolilor şi studenţilor: Fondul de Religie, Fondul de Studii şi Fondul de Burse. Apoi, în anul 1866, Statusul Romano-Catolic Ardelean a solicitat împăratului de la Viena să i se dea în administrare aceste fonduri (aşadar, nu în proprietate). Împăratul a aprobat cererea, transferându-le din administarea statului austriac, în administrarea Statusului. După instaurarea dualismului austro-ungar (1867), uriaşele averi au fost deturnate, treptat, de Statusul Romano-Catolic, exclusiv spre religia romano-catolică. Statusul (denumit iniţial „Statul Catolic”) este o organizaţie laico-bisericească tolerată de autorităţi, fie ele ungare, habsburgice sau româneşti ai cărei membri erau deputaţi unguri din Dieta Transilvaniei, nobili sau negustori bogaţi din societatea maghiară, şi care îşi găseşte originile în Evul Mediu, fiind înfiinţată la începutul secolului XVI.

Prin Concordatul încheiat între Statul Român şi Sfântul Scaun la 10.05.1927, au fost reglementate relaţiile juridice dintre puterea laică şi religia catolică şi a fost ratificat prin Decretul-lege publicat în M.Of. nr. 62/1940, care, în art. V, prevedea expres că bunurile găsite la data de 01.01.1932 sub posesiunea şi sub administrarea acelui Status Romano-Catholicus Transylvaniensis sunt bunuri cu caracter ecleziastic şi vor fi întrebuinţate conform destinaţiilor iniţiale şi dreptul de proprietate este şi rămâne în favoarea fondurilor respective: Fondul de Religiune, Fondul de Studii, Fondul de Burse, Fondul Şcoalelor Primare, etc. Aceste fonduri au fost instituite de către Împărăteasa Maria Tereza şi au fost, atât iniţial, cât şi ulterior, bunuri ale domeniului public al statului iar reprezentarea acestor fonduri s-a făcut de către Ordinariatul de Alba-Iulia, conform art. V, alin.2 din Decretul-lege mai sus menţionat. Ulterior, în anul 1932, la Roma, a fost încheiat un acord între statul român şi Vatican care prevedea, printre altele, schimbarea denumirii Statusului Romano-Catolic în Consiliu al Diecezei de Alba-Iulia. Acesta a reprezentat o Convenţie distinctă de Concordatul de la 1927 (încheiat între Vatican şi statul român la data de 10.05.1927, carea face referire la recunoaşterea exclusivă a entităţilor cu personalitate juridică care fac parte din Biserica Catolică, fără a pomeni de Statusul Romano-Catolic), care prevede drepturi şi obligaţii noi statului român şi nu este doar o interpretare a Concordatului din 1927. Astfel, se impune ratificarea sa de către Parlamentul României, conform legislaţiei în vigoare, iar în lipsa acestui element Acordul menţionat nu are putere juridică faţă de părţi. În schimb, Fondul de Studii Ardelean este o creaţie de stat realizată cu titlu perpetuu, administrată de organele de stat, pentru scopuri de stat, fără nici o legătură cu Dioceza Catolică de la Alba-Iulia, cu Biserica Catolică ca atare sau cu Statusul Romano-Catolic.

După cum rezultă din cele de mai sus, bunurile intabulate în favoarea fondurilor, respectiv Fondul de Studii în cazul de faţă, nu sunt proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice, întrucât Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia reprezenta doar Fondul de Studii.

Aceste fonduri administrate de Statusul Romano-Catolic erau o creaţie cu caracter public, de interes general, rezultând astfel că şi în prezent, ca urmare a Tratatului de la Trianon, numai statul român poate dispune de dreptul de proprietate asupra bunurilor acestor fonduri.

Expusă în acest fel, ordinea evenimentelor face ca lucrurile să fie suficient de clare astfel încât statul român să poată spune stop joc. ANRP, Ministerul Finanţelor Publice sau chiar instanţele judecătoreşti sunt responsabile cu păstrarea în patrimoniul naţional a acestor clădiri, argumentele istorice şi legale fiind suficiente pentru a asigura o apărare justă. Dacă până acum autorităţile române nu au  luat atitudine pentru a pune capăt acestui fenomen nedrept pentru naţiunea română, sperăm ca măcar în acest moment în care obrazul gros al acestei organizaţii maghiare poate fi atins, lucrurile vor lua o întorsătură fericită pentru România.