Disputa româno-maghiară pentru clădiri. De ce doare atât de mult pierderea dreptului de proprietate

Pentru statul român și cetățenii acestuia care trăiesc și simt românește, subiectul dreptului de proprietate este în continuare unul care suscită sentimentele patriotice, comportând discuții nesfârșite referitor la cine este sau nu proprietarul de drept. Însă, cel puțin pentru partea românească, nu este vorba doar despre niște imobile ca simple elemente de patrimoniu, ci despre însăși identitatea poporului român, motivele disputei dăinuind încă din vremuri tulburi pentru românii acelor vremuri.

Astfel, istoria ne arată că românii și-au dorit să-și păstreze identitatea de națiune indiferent de împrejurări, existența fiindu-le însă îngreunată tocmai datorită acestei îndârjiri. În acele vremuri, religia și națiunea românilor erau tolerate după bunul plac al stăpânilor de moșii, iar accesul la meserii și la cultură nu le era permis. Nu numai stabilirea la orașe le-a fost interzisă, dar nu aveau voie nici să își construiască bisericile și casele din cărămidă sau piatră.

Pentru a exemplifica mai concret: în 1666, preoților români le era impusă o contribuție extraordinară de 500 de taleri (ca de altfel și preoților sași), dar această obligație nu le revenea și preoților și nobililor unguri. În 1689, Dieta Transilvaniei stabilea darea preoților români la 13.250 florini, 200 de cable de grâu, 500 de ovăz, 300 maji de carne, 20 buți de vin, 200 care de fân. În același timp, episcopul reformat maghiar primea de la stat 300 de florini în bani, 300 de vedre de vin ales, 70 de galete de ovăz, 60 de grâu, 8 de mei, 6 de mazăre, 3 de linte, 12 coți de postav bun, granat, 4 porci îngrășați, 16 miei, 20 de care de lemne, 18 care de fân, o vadră de miere, o vadră de unt și pătrimea dijmei grâului și vinului de pe teritoriul domeniului fiscal Alba-Iulia. Tot din aceste fonduri publice erau susținute colegiile reformate din Târgu-Mureș, Cluj, Odorheiu Secuiesc, Sighetu Marmației, Aiud etc. și școlile inferioare reformate din Blaj, Făgăraș, Gorghiu etc. (cu aproximativ 250 de florini anual).

Reiese astfel că fondurile publice erau alimentate în mare parte de românii din Transilvania, a căror existență era însă doar tolerată, nefiind acceptați ca adevărați cetățeni cu drepturi depline ai statului (ci doar cu obligații mai multe decât ”depline”). Dar..și există un ”dar”, din aceste fonduri publice au fost constituite fondurile tereziene, printre care și Fondul de Studii. Acest Fond de Studii are o specificitate asemănătoare unei fundații din zilele noastre în sensul că deși este înființată de către o persoană/entitate distinctă, aceasta nu are un proprietar, nici măcar cel care a înființat-o, ea are personalitate juridică proprie, bunurile care au fost cumpărate/construite din fondurile acestei ”fundații” aparținând strict acesteia, și nu persoanei care a înființat-o.

Însă, deși fondurile de stat erau sprijinite puternic de către români, beneficiul acestei acțiuni nu s-a făcut simțit în rândul acestora, alimentând în schimb dorința de a scăpa de sub ocupația străină și de a se afirma ca națiune independentă. Lucru care s-a și concretizat, mai târziu, la 1918, când întreaga Europă a asistat la nașterea României Mari. Astfel, românii transilvăneni au câștigat o uriașă eliberare de sub jugul etnic al statului ungar, care submina și otrăvea cu șovinism orice pas al lor spre libertate, demnitate și afirmare socială și națională.

Readucerea acestor evenimente în discuție, negarea contribuției majoritare a românilor la constituirea unei întregi rețele de construcții dedicate învățământului și chiar a substituirii în drepturile statului ungar a statului român ca urmare a Actului Marii Uniri, chiar și la mai bine de 100 de ani de la așa numita eliberare, nu face decât să adâncească sentimentele naționaliste de ambele părți și să suscite neînțelegerile dintre cetățeni de etnii diferite, dar care sunt până la urmă, împreună, cetățeni ai acestei țări.