Dispar gardurile vii din Parcul “Ștefan cel Mare”. «Era o formă plantată a tăbliței “nu călcați iarba”»

Un subiect interesant a fost lansat, pe Facebook, de un clujean. Acesta s-a arătat nemulțumit de faptul că, din proiectul de modernizare a Parcului “Ștefan cel Mare”, lipsesc vechile garduri vii. Poate merită să discutăm puțin pe marginea acestei idei.

«”Modernizarea” parcului din spatele Teatrului Național înseamnă raderea tuturor gardurilor vii de acum, pentru că “conceptul” arhitectural e ca spațiul deschis e mai frumos și mai la zi. (…) De ce să avem o centură verde între mașini și cei din parc? Am moștenit-o de la alții, a crescut frumos. E mult mai bine s-o tăiem», a postat, ironic, un utilizator pe grupul de Facebook Clujul civic.

Discuția despre garduri vii se poartă demult printre arhitecți. S0au eliminat cele din Parcul Central, s-a cerut eliminarea lor și din Piața Mihai Viteazu, unii s-au aventurat să propună inclusiv scoaterea lor dintre blocuri. Asta pentru că, pe spațiul public, tendința este de accesibilizare, de deschidere; orașele trebuie să fie funcționale, nu ținute sub un glob de sticlă. Media9 a contactat doi arhitecți cunoscuți ai Clujului și le-a cerut părerea privitor la gardurile vii.

“Ideea cu gardurile vii este că ele se pot constitui într-o barieră. Vă dau exemplul Parcului Central: de când lipsește gardul viu, oamenii se așază pe iarbă. Plăcuțele cu “nu călcați iarba” au dispărut, iar deschiderea a schimbat mult atmosfera din parc. În plus, gardul viu nu aduce un aport de oxigen comparabil cu vegetația înaltă. Sigur, gardurile vii au un rost; pot fi folosite de exemplu pentru delimitarea zonelor de joacă, nu ne dorim să vedem copiii fugind în stradă”, a spus arhitectul Mihai Racu.

I-am cerut o părere și arhitectului Dan Clinci. “Gardul viu este o formă de restricționare a accesului liber pietonal între două zone. Are rol de rupere a unei linii de circulație directă și înlocuiește gardul normal într-un mod mai estetic. În spațiul public, accentul ar trebui să cadă pe accesibilizare și pe deschiderea în ceea ce privește contactul și traversarea. În parcuri sau scuaruri, delimitarea înseamnă sigilarea unor suprafețe împotriva accesibilității. Era o logică generală de acum ceva timp: plantai gazon și gard viu ca să ferești o zonă frumoasă de oameni, să fie admirată, dar inaccesibilă. Gardul viu era o formă plantată a tăbliței “nu călcați iarba”. Concluzia este că gardul viu este desuet. Poate ar trebui să vedem cum ar fi să deschidem spre utilizare și spațiile din cartiere; să eliminăm gardurile, iar pe iarba de lângă blocuri să existe oameni care citesc ori stau la un picnic”, a spus Clinci.

Întrebarea este cum vreți să fie orașul: deschis, viu, sau închis, cu zone pe care le puteți accesa doar cu privirea?