Debitor sau proprietar? Problema optanţilor maghiari din Transilvania – I

Astăzi  vorbim despre așa-numiții optanți maghiari. Urmașii lor au solicitat retrocedarea a numeroase imobile din Ardeal, deși proprietarii inițiali – străbunicii – au renunțat la drepturile lor în urmă cu 100 de ani.

Spuneam în articolele anterioare referitoare la problema retrocedărilor din Ardeal că, după 1990, diferite entităţi laice maghiare au pornit un adevărat fenomen de contestare a dreptului de proprietate asupra numeroase imobile, bazându-se pe diferite dovezi care sunt cel puţin contestabile din punct de vedere istoric. În acelaşi registru se încadrează şi solicitările unor urmaşi ai nobililor maghiari din Transilvania, de retrocedare a bunurilor ce aparţineau optanţilor maghiari. Însă, pentru a aduce un plus de claritate temei, se întrevede necesitatea prezentării, în câteva puncte, a problemei aşa numiţilor „optanţi” maghiari din Transilvania. Prin urmare, vă propunem o nouă scurtă lecţie de istorie.

Ce sunt optanţii? Din categoria acestora fac parte cu exclusivitate persoane ce aparţin nobilimii maghiare, care în urma primei conflagraţii mondiale aveau opţiunea, conform Tratatului de la Trianon din 1919, pe de o parte să rămână în teritoriile ocupate (Transilvania) sau să păstreze cetăţenia ungară şi să emigreze în Ungaria. Articolele 63 şi 232 ale Tratatului asigurau dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate pe teritoriile statului în care şi-au avut reşedinţa, ce erau deţinute înaintea exercitării dreptului de a opta (fiind revocate orice alte măsuri în intervalul 3 noiembrie 1918 – până la intrarea în vigoare a Tratatului). Reglementările mai sus menţionate cu privire la păstrarea proprietăţilor au fost reconfirmate în Tratatul Minorităţilor, încheiat la Paris în 9 decembrie 1919. În acelaşi an, Consiliul Dirigent a emis un decret-lege prin care se stabilea faptul că cetăţenii străini urmau să fie expropriaţi complet.

Situaţia cu adevărat delicată referitoare la statusul optanţilor apare în 30 iulie 1921, cu ocazia Reformei Agrare, când imobilele au fost expropriate de către statul român (integral, cu excepţia mediului rural, unde păstrau o suprafaţă limitată la câteva zeci de iugăre), în acest proces fiind implicate şi imobilele aparţinând optanţilor. Părăsind ţara după 1 decembrie 1918 (motiv pentru care au fost denumiţi și absenteişti), aceştia au contestat (inclusiv cu sprijinul statului ungar) suveranitatea asupra Transilvaniei în perioada de „absenţă” (perioada de activitate a Consiliului Dirigent – până la intrarea în vigoare a Tratatului de le Trianon, ce le garanta dreptul de proprietate), respectiv subevaluarea proprietăţilor, aspecte ce în opinia acestora reprezenta o confiscare a averii imobiliare.

La propunerea Consiliului Societăţii Naţiunilor s-a format Tribunalul Arbitral româno-ungar de la Paris, în cadrul căruia a avut loc Procesul optanţilor maghiari, în perioada 1923-1930. Diferendul dintre Ungaria şi România a fost bine analizat şi prezentat de către Nicolae Titulescu, ministrul de Externe al României, în expunerea ţinută în Consiliul Societăţii Naţiunilor, în data de 5 iulie 1923. În timpul dezbaterilor, Titulescu a subliniat faptul că optanţii unguri puteau să-şi păstreze bunurile imobile conform legilor româneşti, dar nu au făcut-o, acceptând să fie despăgubiţi. În acest sens, Ungaria a pretins plata în aur a acestor despăgubiri.

Modul în care au avut loc negocierile, rezultatul acestora, dar şi efectele şi influenţele actuale ale acestora le vom prezenta într-un articol viitor.