De ce Ungaria tânjeşte după Transilvania

Diferenţa dintre modul în care România şi Ungaria au ales să marcheze cei 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon este în maniera de comunicare. Pe când comunicarea României a fost pozitivă, cea a Ungariei a avut o puternică încărcătură de resentimente. Frustrările au călătorit peste timp şi s-au transmis mai departe către generaţiile prezente. Ca orice campanie negativă, aceasta a atacat emoţional publicul influenţabil, instabil şi, eventual, necunoscător. În comunicarea evenimentului, oficialii ungari au ţinut să precizeze că anul 2020 va fi despre „rememorarea tragediei de la Trianon”. Oare cum „rememorează” Marea Britanie „tragedia” pierderii imperiului său colonial?

Ca să clarificăm din punct de vedere istoric în ce a constat această „tragedie”, trebuie spus că, în baza acestui tratat, s-au trasat graniţele Ungariei cu Austria, România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Ceea ce pentru Ungaria a fost motiv de frustrare, pentru restul statelor central europene a însemnat o sărbătoare. Dacă Ungaria este singura care nu sărbătoreşte şi toţi ceilalţi o fac, se poate trage concluzia că Ungaria are o percepţie distorsionată asupra acestui eveniment.

Tratatul de pace de la Trianon are o valenţă diferită pentru români şi maghiari, iar în funcţie de care parte a filei de istorie te afli, acesta va fi sărbătorit sau comemorat. Contestarea unui tratat internaţional de acum 100 de ani de către Ungaria, inclusiv de către reprezentanţi ai executivului şi ai legislativului din această ţară, nu va duce niciodată bună înţelegere între părţile semnatare. Discordia nu a construit punţi de dialog până acum şi nu va începe să o facă.

Atrage atenţia faptul că, în ciuda dorinţei arzătoare a Ungariei de a recupera controlul asupra fostelor posesiuni, în cei 100 de ani care s-au scurs de la constituirea statelor naţionale independente rezultate din dezmembrarea fostului Imperiu Austro-Ungar, niciun stat nou format nu a solicitat revenirea la starea anterioară de fapt. Iar atunci când avansurile vin doar dintr-o parte, „politically correct” se numeşte agresiune.

Motivul pentru care Ungaria tânjeşte după Transilvania este pentru că simte că de aici poate să mai tragă „sevă”. Pe lângă aspectul demografic, Ungaria doreşte să profite de statutul incert al titlurilor de proprietate ale unor imobile, de legislaţia ambiguă şi de implicarea scăzută a aparatului de stat român în apărarea drepturilor de proprietate ale României. Tratatul de la Trianon a transferat dreptul de succesiune asupra bunurilor publice din Transilvania către România, ca urmaş de drept al Imperiului Austro-Ungar.

Fiindcă în Ungaria încă se cultivă „tragedia Trianon”, aceştia continuă să se simtă proprietari peste Transilvania, motiv pentru care au apărut dispute ungaro-române pe bunuri revendicate de ambele state. Ungaria continuă să invoce acuze de abuzuri la adresa României în materia restituirii dreptului la proprietate, când, în fapt, România a retrocedat cel mai mult dintre statele fostului bloc comunist. Spre exemplu, Ungaria a oferit doar o fereastră  de 6 luni în anii ’90 când au primit solicitări de retrocedări, care au fost soluţionate în decurs de 2 ani. Cum au reuşit această performanţă? Nu au fost realizate restituiri în natură, compensarea s-a realizat în ceea ce astăzi am numi „voucher”, iar plafonul maxim al compensaţiei a fost echivalentul a 21.000 dolari americani. Atunci, în situaţia în care România mai restituie imobile în valoare de milioane de euro chiar şi după 30 de ani, nu e puţin jenant să semnalezi această situaţie ca fiind un abuz? Asta în condiţiile în care cultele istorice maghiare au revendicat (şi de cele mai multe ori primit) cele mai importante clădiri din centrele oraşelor transilvănene.

Cu toate acestea, Ungaria continuă să se victimizeze în plan internaţional şi să ducă un război neconvenţional împotriva României, stat căruia îi atribuie o imagine de proprietar abuziv asupra imobilelor dobândite ca urmare a unirii Transilvaniei cu România. Cu timpul, au apărut „urmaşi” ai „adevăraţilor proprietari” de imobile din Transilvania, care au umplut până la refuz sistemul de justiţie din România prin solicitările acestora de retrocedare. Cu răbdare, în cei 30 de ani, a fost retrocedată o parte semnificativă din patrimoniul imobiliar din Transilvania. Cu toate acestea, a fost continuată cultivarea în mod permanent a nemulţumirii în rândul maghiarilor din Transilvania, pentru a nu da răgaz românilor şi maghiarilor să se pună la masa împăcării. De fapt, aceasta a fost în permanenţă strategia Ungariei, de alimentare a resentimentelor şi frustrărilor, de ostilizare a vecinilor şi de cultivare a discordiei între popoare. Ceva bun trebuie să iasă şi din asta pentru cineva…