Cum stă treaba cu discriminarea maghiarilor de către români

Discriminarea – un laitmotiv utilizat pentru a exprima în general modul în care sunt prezentate activităţile şi legile statului român la nivel cel puţin european de către reprezentanţii minorităţii maghiare din România, fie ei cetăţeni români sau ungari, ba chiar instituţii alimentate cu bani guvernamentali.

Bineînţeles că o asemenea introducere nu poate să intervină decât în urma unor acţiuni recente ale unor colegi jurnalişti care au reuşit să readucă în prim-plan acest motiv al discriminării. Un articol recent al publicaţiei clujene Kronika prezintă ideile împărtăşite de către directorul unei instituţii ungare (în speţă Kisebbsegi Jogvedo Inteyet – KJI – Institutul pentru Protecţia Drepturilor Minorităţilor de la Budapesta), responsabilă cu protecţia drepturilor minorităţilor, care, din câte am putut observa, consideră că discriminarea minorităţii maghiare se situează la cote deosebite în România. Un astfel de motiv de discriminare pare să fie de această dată procesul retrocedărilor imobiliare, România fiind indicată în articol ca „băiatul rău de la Bruxelles”, datorită „punerii în aplicare a legilor privind retrocedarea în mod flagrant discriminatoriu”.

Directorul Institutului constată totuşi că în România există suficiente garanţii din punct de vedere legal în ceea ce priveşte acest proces al retrocedărilor, nefiind identificate încălcări ale principiilor de bază ale UE sau ale drepturilor omului, problema fiind doar punerea în aplicare a acestor legi. Legi instituite începând cu anii ’90 pentru a rezolva problema confiscărilor realizate de către regimul comunist.

Însă aici autorul articolului, dar şi reprezentantul institutului ungar par că uită să precizeze în ce condiţii s-au realizat aceste confiscări şi care au fost în realitate situaţiile legale ale unei multitudini de imobile despre care se face vorbire. Să nu uităm că multe din acest imobile „ale maghiarilor” au fost construite din bani strânşi la fondul de stat în perioada Imperiului Austro-Ungar, al cărui gros îl stabileau, prin contribuţii obligatorii, ţăranii români. Am făcut referire, în trecut, la dările care erau impuse în acele timpuri românilor şi am arătat în ce măsură maghiarii de atunci din Transilvania erau cu adevărat favorizaţi. Ulterior vine problema. Imobilele acestea, construite din fonduri de stat, au fost preluate de către statul român prin substituirea statului ungar ca urmare a  Mariii Uniri şi ulterior a Tratatului de la Trianon. Nu am dori să mai deschidem din nou această discuţie, însă instanţele române au arătat în numeroase cazuri că solicitările unora dintre entităţile maghiare de pe teritoriul Transilvaniei, precum Statusul Romano-Catolic Ardelean, nu au niciun substrat legal, astfel încât nu se justifică în niciun fel recunoaşterea acestor administratori (care nu au fost nicicând proprietari) ca titulari ai vreunui drept de proprietate pe teritoriul României de astăzi.

Dar să nu uităm că statul ungar şi-a făcut un ţel din a-şi promova interesele în Transilvania, Tratatul de la Trianon fiind şi astăzi un moment de tristă amintire pentru maghiari, astfel încât nu e de mirare că o instituţie alimentată cu bani guvernamentali ungari respectă întocmai liniile trasate. Lucru care este şi confirmat undeva la finele articolului, când se precizează că mijloacele materiale necesare funcţionării KJI sunt asigurate prin accesarea proiectelor de finanţare ale Fondului Bethlen Gabor Zrt şi cu sprijinul Secretariatului de Stat pentru Politica Naţională din cadrul Oficiului Prim-ministrului Ungariei.