Clonele democratice. Noul colonialism

Un uriaș forum al democrației a fost programat în  curând de către S.U.A. Administrația americană, văzând că democrația dă rateuri în majoritatea țărilor dezvoltate, văzând că în propria țară idealurile democratice sunt terfelite în fel și chip, s-a decis să invite peste 100 de țări și teritorii pentru o largă dezbatere asupra valorilor democratice și asupra apărării acestora. Taiwanul va fi prezent. După cum era de așteptat, Rusia și China sunt ținute pe tușă. La fel, Turcia și Ungaria.

Și uite-așa mai aflăm câte ceva despre dihoniile care ne tulbură existența în acest început complicat de secol 21. Complicațiile au fost și mai mult scoase în evidență de pandemia devenită foarte recent omicroniană, care a  relevat o serie de circumstanțe tulburătoare. Născute din faptul, simplu și reductiv, cum anume progresul social și afirmarea individualităților sunt indisolubil legate în mintea noastră de mecanismele democratice care dau aripi indivizilor și le garantează zborul liber către înălțimi.

Am crezut cu tărie și am fost convinși că instaurarea de mecanisme democratice în toate colțurile planetei va contribui la modernizarea respectivelor națiuni și va aduce un progres uman, social și personal de cea mai înaltă ținută. La un  anumit moment ne-a devenit clar că a sta cu piciorul pe grumazul națiunilor supuse prin forța armelor sau înșelătoria tratativelor nu mai poate să funcționeze, așa că am încercat să poziționăm în consilieri pricepuți sau ajutoare dezinteresate.

Ceea ce înseamnă că, chiar dacă nu este transportată în vârful baionetelor sau obuzelor, democrația trebuie cu orice preț instaurată în toate statele planetei. Aceasta este nouă formă de colonialism pe care S.U.A. și acoliții săi transatlantici o practică cu stăruință: favorizarea apariției și instaurării de clone democratice în toate națiunile care acum ridică fruntea, ca o garanție a cooperării (chiar supunerii) față de statele „democratice”.

Din păcate (pentru ei) acest mecanism se arată a fi mult mai anevoios decât au sperat. Fiindcă nu toate națiunile sunt dispuse să pășească grăbit pe calea democrației de rit occidental, ceea ce înseamnă că traiectoria lor istorică este diferită de ceea ce speră promotorii marii democratizări mondiale. Și avem aici două foarte bune exemple: Rusia și China. 

Rusia, care părea în sfârșit învinsă în 1990, îngenuncheată de meandrele istoriei după decenii îndelungate de lupte la baionetă cu sistemul capitalist, pare acum situată solid pe o traiectorie ascendentă. Pe nesimțite, Rusia a virat către o combinație de democrație și autoritarism care pare a fi acceptată și susținută de majoritatea populației. De mare importanță este referirea la trecut și angajamentul de a nu mai repeta un traumatism al acelui trecut: uciderea de către cotropitorul hitlerist a aproximativ 20 de milioane de oameni. În consecință, puterea militară a Rusiei trebuie să fie infailibilă, capabilă să facă față oricărui atacator, oricine a r fi el.

Pe un traumatism asemănător, dar și dureros de umilitor, se situează poziția față de istorie a Chinei, generată de peripețiile ultimelor două secole. Începutul poate fi plasat în 1839 (primul război al opiului), moment care a consfințit smulgerea insulei Hong Kong. După aceea, timp de două secole, puterile occidentale au paralizat și jefuit China, totul culminând cu teroarea japoneză din a doua conflagrație mondială. China era numită „bolnavul Asiei” și batjocorită în toate felurile. Și a continuat să fie o „chinezărie” până la 1990, când a renăscut din propria-i cenușă, cu un gând mustit și prea puțin rostit: nimeni nu va mai umili China vreodată!

Să ne punem o întrebare: este democrația o poartă obligatorie către propășirea individului și împlinirea funcției statului de protector al respectivului individ? Să luăm exemplul statului-oraș Singapore, al cărui succes impresionant, universal aclamat, este atribuit, pe bună dreptate, lui Lee Kuan Yew, reformator îndrăzneț și putincios, care a transformat un sat de pescari în cel mai de seamă succes al creativității și muncii omenești. Orice se poate spune, numai nu că Lee ar fi fost un reformator blând și luminat. Dimpotrivă: el a fost un conducător cu mână de fier, care a impus reguli și principii care, de fapt, nu ar fi acceptate în niciuna dintre națiunile democratice (pe rit vechi…).

Singapore (precum și vecina sa Malaiezia sau Taiwanul) ne arată că drumurile care duc la prosperitate națională și la pace socială nu sunt neapărat făurite pe căile democrației occidentale, care a ajuns de multe ori să însemne opunere cerbice, dihonie generalizată, critică nerușinată și manifestări extreme. În consecință, trebuie să înțelegem că așa-numitul „forum al democrației” este un alt instrument prin care S.U.A. vor să-și răsplătească aliații și supușii și să bată obrazul celor care își caută menirea pe căi care nu sunt convenabile marelui stăpân, scăpând din ghearele capitalismului yankeu.

Trebuie să înțelegem un lucru: în ultimii două sute de ani, puterile coloniale au creat hărți, nu națiuni. Acum, este momentul națiunilor. Iar ele trebuie lăsate să-și aleagă singure calea. Și să respectăm acea cale.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.