Chiriași în propriul oraș. Arhiepiscopia Romano-Catolică își face imperiu imobiliar în Ardeal

Se vede cu ochiul liber: Clujul este un oraș tot mai apreciat. Noi îl iubim demult, alții l-au îmbrățișat mai de curând și numărul loc crește cu fiecare an. Al cui este însă Clujul? Logica ne spune că este al clujenilor, al românilor în general. O privire în detaliu ne-ar putea da însă unele răspunsuri mai nuanțate și, posibil, surprinzătoare.

Arhiepiscopia Romano Catolică de Alba-Iulia a devenit unul dintre cei mai mari actori de pe piața de imobile cu valoare istorică din Ardeal. Inclusiv la Cluj. Cine ar fi crezut? De ani buni, istorici, jurnaliști și pasionați de istorie încearcă să aducă în atenția publicului larg date privind solicitările diverselor entități maghiare de retrocedare a unor imobile din Ardeal și astfel să domolească elanul acestui fenomen. Însă, deocamdată, deși se pare că există documente păstrate în Arhivele Naționale, care ar dovedi în mod cert că cele mai multe imobile retrocedate sau a căror retrocedare este solicitată aparțin statului român, aceste informații esențiale nu reușesc să își croiască drum către reprezentanții statului responsabili în acest domeniu. Sunt pur și simplu ignorate. Prin urmare, ajungem în situația în care, în prezent, câteva zeci de imobile din Cluj-Napoca și, cu precădere, centrul orașului, sunt retrocedate către Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia.

Pentru cei care întâlnesc pentru prima dată aceste denumiri, putem explicita că Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia este principala entitate care solicită retrocedarea de imobile cu valoare istorică în Cluj-Napoca, solicitări care ajung să depășească 60 la număr. 

Proprietarul este continuatorul unui administrator  

Vă întrebați dacă există vreun argument? Desigur, argumentul există. Pasivitatea în ceea ce privește asigurarea unei apărări coerente a statului român de către reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice a dus la pronunțarea, în anul 2001, de către Judecătoria Miercurea-Ciuc, a unei hotărâri prin care a fost recunoscută calitatea Arhiepiscopiei ca succesoare a Statusului Romano-Catolic. Acesta a fost o organizație de clerici și civili catolici maghiari, care în secolul al XIX-lea a avut doar în administrare unele imobile construite din Fondurile de Stat. Statusul nu a fost recunoscut ca persoană juridică și proprietar. Istorici români confirmă că niciodată în existența sa, Statusul Romano-Catolic nu a avut imobile în proprietate. S-a ajuns astfel ca multe dintre solicitările de retrocedare a unor imobile de către Arhiepiscopie să fie însoțite de o copie a hotărârii instanței, devenind documentul care stă la baza acestui fenomen, unul grav, ce are o latură cel puțin imorală.

Astfel, la 6 iunie 2001, Arhiedeceza (Arhiepiscopia) Romano-Catolică, cu sediul în Alba-Iulia, și Consiliul Arhiedecezei Romano-Catolice Alba-Iulia, cu sediul în Miercurea-Ciuc, au chemat în judecată Statul Român, mai exact Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că persoana juridică, Consiliul Arhiedecezei Romano-Catolice Alba-Iulia, este aceeași cu persoana juridică Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba-Iulia. Cea din urmă s-a înființat printr-un acord din anul 1932, încheiat între Sfântul Scaun și Guvern. Acordul prevedea reconfigurarea Statusului Romano-Catolic.

Statul român nu a atacat verdictul, clădirile și-au schimbat stăpânul

Cererea Arhiedecezei (Arhiepiscopiei) a fost înregistrată la instanță în 6 iunie, după care a fost stabilit primul termen de judecată, iar în data de 1 august 2001 s-a și dat verdictul. Hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă prin neatacare. A fost consfințită astfel continuitatea Statusului Romano-Catolic prin succesoarea Arhiedeceza (Arhiepiscopia) Romano-Catolică Alba-Iulia, translatând implicit și toate presupusele drepturi pretinse de acesta în materie imobiliară.

Abordarea acestei probleme implică și prezentarea, pe larg, a mărturiilor istorice, faptice și a unor argumente juridice, care nu au ajuns niciodată în dosarul unei cauze, motiv pentru care vă propunem o serie de articole prin care încercăm încă o dată să aducem la suprafață practici prin care, într-un mod de neînțeles, sunt obținute la comisiile locale, județene și chiar în justiție imobile care aparțin de drept statului român și cetățenilor acestuia. Cine știe? Poate în cele din urmă cineva va reflecta asupra eventualelor implicații ale acestui fenomen dureros pentru națiune.

Fenomenul ne duce la o concluzie inconfortabilă: aceea că devenim chiriași în propriul nostru oraș.