Căruța apocalipsei. Dacă vrei să elimini răul, începe cu tine

Ce este „răul”? Amintim de atât de multe ori acest concept, fără să ne dăm seama cât este de vag și de neconcludent. Fiindcă tot ceea ce nu ne convine, ne aduce un disconfort oarecare, ne aduce vreo suferință este imediat catalogat de „rău”. Se opune cineva dorințelor, ambițiilor, poftelor noastre? Este „rău”, sau „răuvoitor,” sau „de rea credință”.

Cea mai recentă abordare spirituală a conceptului de „rău” aparține căpeteniei Bisericii Catolice, Papa Francisc. Cu doar câteva zile în urmă, el a rostit cuvinte memorabile de la fereastra Vaticanului: „Deseori credem că răul vine mai ales din afară – de la comportamentul celuilalt, de la cel care gândește rău despre noi, din societate. De câte ori nu-i învinovățim pe ceilalți – societatea, lumea – pentru tot ce ni se întâmplă. Mereu este vina celorlalți – a oamenilor, a celor care ne conduc, a ghinionului. S-ar părea că problemele vin întotdeauna din afară. Iar noi petrecem timpul împărțind vinovății”.

Și el continuă: „Dacă privim în noi înșine, vom găsi aproape tot ceea ce detestăm în afara noastră.” Sunt convins că majoritatea cititorilor vor avea o reacție agasată: „Cum adică: noi suntem, de fapt, cei răi?” Nu, aceasta înseamnă doar că, în  linii mari, suntem cu toții asemenea, deci niciunul dintre noi nu ar trebui să se simtă, și cu atât mai puțin să se considere, curat și neprihănit.

Când Confucius a fost întrebat de către un discipol: „Care sunt rădăcinile ascunse ale răului?”, ilustrul înțelept și moralist chinez (să nu uităm, acesta s-a petrecut cu 2500 de ani înainte de inspiratele vorbe ale Papei Francisc!) a răspuns fără ezitare: „Ele sunt acele rădăcini ale răului pe care le purtăm în noi!” Eu mă încăpățânez să interpretez vestitul dicton al lui Camus („L’enfer c’est les autres”) în modul cel mai literal. Infernul este în ceilalți, fiindcă fiecare dintre noi are sădite în el rădăcinile secrete ale răului, dar el își închipuie că acele rădăcini sunt de fapt influențe nefaste și morbide venind dinspre „ceilalți”.

Cei interesați de psihologia interacțiunilor umane vorbesc cu îndârjire despre „legea oglinzii”. Ea sună așa: „nu pot recunoaște în tine decât ceea ce este în mine”. Iar în mine, în proporții variabile, sunt de toate, de la iubire și compasiune până la ură și mânie. La fel și în tine, semen al meu. Imensa perversitate a situației nu vine din faptul că suntem diferiți, ci din faptul că personalizăm, în mod excesiv și nepermis, judecata pe care o emitem asupra celorlalți.

Maneliștii sunt „nec plus ultra” al acestei grave deficiențe de judecată. După cum rezultă din „cultura” lor sonoră lălăită prin tarafuri, lumea omenească este alcătuită din „dujmani”, care toți îți vor răul și care pot fi făcuți să „crape” doar etalând bogăție opulentă. Iar ei nu pot înțelege o explicație atât de simplă: vedem peste tot dușmani fiindcă noi suntem dușmănoși. Rănindu-i pe alții, sau temându-se de a nu fi răniți, ei cresc puterea răului în lume. Cei care văd iubire și compasiune peste tot, fiindcă aceasta este natura lor, întâlnesc genul „manelist” și sfârșesc, invariabil, prin a fi răniți.

Trăsăturile sufletești și exprimarea lor constituie marea provocare în evoluția naturii umane. Îmi vine în minte o scenă halucinantă, petrecută departe, în sudul țării. Mă apropiam de o șosea puțin circulată, venind de pe un drum lăturalnic. M-am oprit nu numai fiindcă exista un semn „cedează trecerea”, ci și fiindcă o căruță încărcată cu ființe cu aspect uman se apropia în galop frenetic. Calul costeliv părea gata-gata să se împrăștie sub povara de carne umană. Și sub povara de ură umană pe care căruța o emana în univers.

O dezlănțuire de ură pură. În frenezia galopului bolnav se deșteptase tot de era mai puternic în ei. Urlau, înjurau, scuipau și agitau în patru vânturi tot felul de obiecte tăioase sau contondente, simțindu-se probabil cei mai mari și mai tari din univers. Atenția și ura li s-au concentrat o clipă și spre mașina mea, îndreptându-și potopul de mizerie către mine; dar în secunda următoare galopul disperat al calului biciuit până la sânge i-a smuls din câmpul meu vizual.

Dacă aș avea talent de pictor aș putea zugrăvi toată scena cu precizie, numind-o probabil „Căruța apocalipsei”. Fiindcă, dincolo de foc și pucioasă, aceasta este adevărata apocalipsă: răul din om, care se exprimă cu putere în cea mai mică împrejurare favorabilă. Iar astfel de împrejurări, ehee… sunt cu nemiluita. Începând cu părul din ciorbă, rezervare greșită pe Litoral, încurcături în trafic și terminând cu naționalitatea, culoarea pielii, limba vorbită, oamenii inventează tot atâtea pretexte de a smulge lese de pe gâtul sângeroaselor fiare ale urii, intoleranței și violenței.

Căutați rădăcinile răului? Nu mergeți departe! În majoritatea situațiilor, ele se află foarte aproape, în sufletele voastre toropite de sentimentul propriei importanțe și al propriei valori. Într-o cugetare expusă cu finețea sa caracteristică, Lucian Blaga ne avertizează: „Nu te certa cu lumea mai mult decât cu tine însuți”. Când ceva rău se întâmplă, caută cauzele acelui rău mai întâi în tine și începe cu umilință repararea sa. Când ceva bun se întâmplă, caută cauzele acelui bine mai întâi în tine, bucură-te dacă le găsești acolo și transformă-le în reguli neschimbătoare de viață.

Vrei să termini cu răul din lume? Începe cu tine!

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.