Autoritățile sunt depășite. Pe mâinile cui va cădea cel mai mare ansamblu baroc din Patrimoniul Cultural Naţional?

Dacă autorităţile române nu-şi vor exercita dreptul de preemţiune, se va irosi şansa redobândirii de către statul român a celui mai mare ansamblu baroc din Patrimoniul Cultural Naţional.

Parfum medieval şi ignoranţă comunistă

Pentru românii din fostul regat poveştile cu nobili, castele şi domenii medievale din Transilvania au un aer exotic şi oferă doza optimă necesară evadării într-o lume de multă vreme apusă. Pentru noi aici în zonă chestiunea îmbracă însă multe forme mult mai pragmatice, actuale, acute şi generatoare de tensiuni. Departe de a fi în măsură să tranşăm definitiv problemele ivite în ultimii ani în această privinţă, vă propunem o trecere în revistă a situaţiei celui mai mare ansamblu baroc din Transilvania, Castelul Wesselenyi din Jibou, judeţul Sălaj, cunoscut generaţiei noastre drept castelul din incinta Grădinii Botanice din Jibou, aflată între primele trei ca importanţă ştiinţifică şi diversitate floristică din România, alături de edificiile similare din Bucureşti şi Iaşi.

Istoria ansamblului arhitectonic începe în secolul al XVIII-lea cu baronul Istvan (Ştefan) Wesselenyi care a hotărât să facă din Jibou centrul administrativ al vastelor sale domenii nobiliare. Vreme de aproximativ un secol, cei mai renumiţi arhitecţi, constructori şi pictori transilvăneni ai epocii – Franz Wrabetz, Johann Martin Stock, Franz Neuhauser – au edificat respectivul ansamblu pe o suprafaţă de 3440 metri pătraţi, cu laturi de peste 80 de metri şi frontoane specific baroce, similare cu cele ale Castelului Banffy de la Bonţida, din judeţul Cluj.

Perioada de maximă înflorire a domeniului este atinsă în vremea baronului Miklos (Nicolae) Wesselenyi al II-lea (1798-1850), un nobil vizionar, cel a cărui imagine este legată de abolirea iobăgiei în Transilvania (Relevant în acest sens este complexul statuar din centrul municipiului Zalău care îl prezintă pe Miklos Wesselenyi acordând libertate unui iobag). În perioada respectivă palatul din Jibou a devenit centru cultural şi economic al întregii regiuni, aici având loc reprezentaţii teatrale ale primelor trupe de actori din Transilvania şi concursuri ecvestre. Caii crescuşi în herghelia domeniului erau celebri în Ungaria şi în întreaga lume germanică.

Potrivit surselor vremii, clădirea avea 50 de camere, iar întregul domeniu se întindea pe 1,3 hectare, fiind la rândul său înconjurat de un parc dendrologic de cca. 30 de hectare. Finalizat în 1810, ansamblul arhitectural propriu-zis cuprindea şase anexe de secol XVIII – curie, grajd, manej, criptă, seră, şură – integrate în respectivul parc dendrologic de început de secol XIX, ce avea să fie ulterior reamenajat în anii 1970 ca Grădină Botanică de profesorul Vasile Fati.

O perioadă aparte în evoluţia – mai exact involuţia – ansamblului a reprezentat-o cea de după naţionalizare, 11 iunie 1948, când castelul a devenit pe rând şcoală generală, liceu, internat, Casa Pionierilor din Jibou şi staţiune experimentală a tinerilor naturalişti. În anii 90 au dispărut treptat celelalte funcţionalităţi şi a rămas doar fosta Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei, transformată în Clubul Copiilor din Jibou.

În tot acest timp, exteriorul nu a beneficiat de reparaţii majore, iar interiorul a fost la rândul său substanţial afectat. Mobila, sobele, tablourile şi obiectele decorative de până la jumătatea secolului al XX-lea s-au…pierdut odată cu naţionalizarea, în virtutea faptului că „avutul obştesc” aparţinea, în orânduirea comunistă, tuturor…deci nimănui în fond.

Retrocedarea…spectrul degradării…vânzarea

În 2011, cripta familiei, grajdul şi manejul au rămas în posesia Centrului de Cercetare Biologică Jibou, care şi-a asumat responsabilitatea întreţinerii lor. De asemenea, Grădina Botanică amenajată de profesorul Vasile Fati a rămas intactă. Celelalte imobile ale edificiului au intrat în posesia Evei (Teleki) Ianicicău, nepoata baronului Miklos Wesselenyi al II-lea, în urma unui îndelungat proces de retrocedare disputat cu statul român şi finalizat, aşadar, în 2011.

Moştenitoarea a scos ulterior edificiul la vânzare prin intermediul companiei de licitaţii Casa Artmark, cu preţul de pornire de 900.000 de euro, deşi acesta fusese iniţial evaluat între 1,5 şi 1,7 milioane de euro. La acest din urmă preţ nimeni însă nu se putea aştepta să găsească pea lesne cumpărători.

De departe cele mai multe proprietăţi au fost revendicate în Transilvania, după 1989, de către urmaşii grofilor Wesselenyi, Teleki, Banffy, Beldi, Simon Ludovic, Czell şi alţii. Cea mai spectaculoasă retrocedare a fost aceasta, către Eva Ianicicău, stabilită la Satu Mare, unde a şi murit ulterior retrocedării. Ea a primit Castelul Wesselenyi, aflat pe lista monumentelor istorice de clasă A din România. În plus a mai primit 1200 de hectare de pădure în zona Someş-Odorhei şi Şoimuş, teren care a fost vândut imediat după retrocedare unei firme din Baia-Mare. Alţi nepoţi ai lui Wesselenyi, respectiv Banffi Toma, Banffi Adalbert şi Bojte Cristina au primit în total 552 de hectare de pădure pe raza comunei Mirşid.

În ciuda lucrărilor minore de întreţinere întreprinse de către noii proprietari în deceniul scurs de la retrocedare, ansamblul arhitectonic de la Jibou se degrada constant şi implacabil. Singura soluţie sperată de urmaşii vechilor proprietari era vânzarea sa. Miracolul s-a produs în ianuarie 2021. Cu sprijinul unei societăţi specializate în tranzacţii de amploare din domeniul imobiliar, Andrei Ianicicău, fiul Evei Ianicicău, a reuşit să găsească o societate comercială din Cluj-Napoca interesată de achiziţionarea monumentului istoric, Castelul Wesselenyi.

Castelul, cu o suprafaţă construită la sol de peste 2000 de mp, este clasat ca monument istoric, identificat în Lista Monumentelor Istorice 2015 ca parte din Ansamblul Castelului Wesselenyi prin codul SJ-II-a-A-05075. Ca orice monument din respectiva listă, edificiul este grevat de un drept de preemţiune al statului român, conform legii 422/2001. Aşadar, anterior vânzării castelului, Andrei Ianicicău este obligat să obţină avizul de preemţiune de la autorităţile centrale şi locale.

În conformitate cu art.4, alin. (8) din legea menţionată, Ministerul Culturii – Direcţia Patrimoniu Cultural are la dispoziţie 25 de zile, duă care autorităţilor locale, respectiv Consiliul Judeţean Sălaj şi Primăria Jibou li se mai acordă încă 15 zile, pentru a putea să îşi exercite dreptul de preemţiune şi să reintre în proprietatea preţiosului imobil.

Potrivit unor voci avizate din judeţul Sălaj, autorităţile locale sunt depăşite de situaţie, în contextul în care un alt edificiu similar, Castelul Beldi din Jibou, a fost relativ de curând răscumpărat din fonduri bugetare locale.

Aşadar, mingea este acum în terenul Ministerului Culturii, deci al Guvernului României. Dacă acesta va decide să aloce suma necesară, ctitoria grofilor Wesselenyi va reintra în posesia statului român care va putea decide asupra destinaţiei sale, ca semn al asumării şi înglobării istoriei principatului transilvan în istoria naţională. Dacă nu, statul român va gira înstrăinarea unui important edificiu aflat în Patrimoniul Cultural Naţional şi va manifesta slăbiciune şi ignoranţă la doar câteva zile de la terminarea anului ce a marcat centenarul Tratatului de la Trianon, aşadar un secol de administraţie românească în Transilvania. Aceasta în condiţiile în care secolul trecut nu s-a dovedit suficient Bucureştiului pentru a construi măcar o autostradă care să traverseze lanţul carpatic.

În altă ordine de idei, achiziţionarea de către statul român a castelului ar putea reprezenta o oportunitate şi totodată un impuls pentru extinderea activităţii Centrului de Cercetare Biologică Jibou, aflat în incinta ansamblului arhitectonic.

Restitutio in integrum în detrimentul patrimoniului naţional

În 1996, odată cu revenirea la putere a Partidului Naţional Ţărănesc, după o buclă a istoriei de jumătate de secol (de la alegerile furate de comunişti în 1946), cu toţii am sperat că principiul Restiturio in integrum promovat de Convenţia Democrată din România (CDR), va aduce mai repede capitalismul înapoi pe plaiurile mioritice. Nu bănuiam că el se va întoarce ca un bumerang asupra întregii societăţi româneşti şi va lovi într-una dintre cele mai sensibile zone al identităţii naţionale, aceea a conservării patrimoniului cultural. Aceasta pentru că urmaşii foştilor proprietari, pentru care CDR deschidea uşa retrocedărilor, nu aveau, în general, capacitatea de a gestiona averile solicitate şi singura lor şansă a fost să le vândă, înstrăinând astfel valori patrimoniale substanţiale.

În egală măsură de dureros este faptul că multe dintre instituţiile publice din România actuală, în domenii precum învăţământul, administraţia publică centrală şi locală, sănătatea, protecţia socială, cultura şi destule altele sunt deja afectate sau potenţial afectate de valul de cereri de retrocedare ale imobilelor în care acestea funcţionează.

Potrivit statisticilor prezentate în presă de-a lungul vremii, la nivelul judeţului Sălaj, anul 2005 a reprezentat un vârf al evoluţiei numărului cererilor de retrocedare, în doar câteva luni fiind înregistrate 2573 de cereri. Suprafeţele însumate, doar în perioada respectivă, au fost de peste 4320 hectare de teren agricol şi aproximativ 9200 hectare de pădure.

În privinţa clădirilor revendicate, Comisia Judeţeană de Fond Funciar Sălaj înregistra, încă de la nivelul anului 2016, un număr de 25 de imobile importante, cărora ulterior li s-au adăugat şi altele precum clădirea în care funcţionează actualmente Colegiul Naţional Silvania din Zalău, instituţie emblematică a învăţământului sălăjean, cea mai recent adăugată pe respectiva listă de revendicări.

Dintre aceste clădiri unele au fost deja retrocedate – Castelul Wesselenyi din Jibou, clădirile ce adăposteau Palatul Copiilor, fost secţie de Boli Venerice a Spitalului Judeţean şi fosta Casă Orăşenească de Cultură din Zalău, Centrul de Recuperare Neuropsihică din Jibou, Primăria şi Biblioteca din Poiana Blenchii, două clădiri în care activa Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Sălaj, sala de sport, atelierele, sălile de clasă şi curte Colegiului Tehnic „Iuliu Maniu” şi sediul Clubului Elevilor din Şimleul Silvaniei, grădiniţa cu program prelungit şi internatul Grupului Şcolar Industrial din Crasna, grădiniţa şi şcoala primară din comuna Crişeni, grădiniţa din comuna Ip, punctul sanitar din satul Şumal, comuna Marca şi clădirea ce găzduia postul de Poliţie şi Dispensarul uman din comuna Dragu.

Pentru alte imobile revendicate care au fost între timp demolate, pe locul lor aflându-se în prezent diverse alte obiective – Parcul Central, Grădiniţa „Speranţa”, Liceul Pedagogic „Gheorghe Şincai”, Şcoala Generală „Gheorghe Lazăr”, toate din Zalău – statul român a plătit despăgubiri în bani şi titluri.

Potrivit specialiştilor în drept, toate aceste cereri trebuie însă privite cu maximă circumspecţie şi sub toate aspectele juridice de către statul român. Dincolo de cazurile de falsificatori şi escroci care se pot oricând ivi, multe dintre situaţiile înregistrate după 1989 sunt în sine controversate. Unele dintre controverse, bunăoară, sunt generate de aşa zisa Lege CSABI, emisă de statul român în 1945, cu puţin timp înainte de terminarea războiului, prin care erau expropriaţi toţi cei consideraţi trădători de ţară şi inamici ai statului român. Fundamentele acestei legi sunt considerate valabile şi în prezent. Revendicatorii de azi, urmaşii respectivelor familii nobiliare, neagă însă efectele acestei legi şi se consideră  moştenitori de drept ai respectivelor averi pentru care statul român, în tot acest timp, ar fi avut doar calitatea de administrator, în opinia lor.

În privinţa terenului agricol şi a fondului forestier, controversele sunt şi mai mari. Comisiile de fond funciar şi ocoalele silvice trebuie să verifice amănunţit cererile de retrocedare întrucât, însumate, acestea depăşesc cu mult suprafaţa totală a judeţului Sălaj. Totodată, unele terenuri sunt revendicate simultan de mai multe persoane, procesul de retrocedare fiind astfel blocat.

Alte cazuri de cereri de retrocedare ieşite din comun, consemnate la vremea respectivă de presa locală, dar şi de cea centrală, au fost cele ale urmaşilor baronului Urany din Gâlgău şi ale familiei nobiliare Simon din Poiana Blenchii. Primii au revendicat fostele proprietăţi ale familiei din Gâlgău – castelul, fabrica de spirt, o moară, 8 hectare de teren agricol şi alte câteva hectare de pădure – dar instanţa a respinse cererea lor întrucât baronul Urany fusese declarat trădător de ţară în 1945 pentru colaborarea cu Germania nazistă. Totodată s-au luat în considerare anumite documente emise de Tribunalul Regal care constatau că nobilul pierduse de fapt averea la poker înainte ca aceasta să intre în posesia statului român.

De asemenea, Bella Simon, cetăţean german, urmaş al familiei Simon, a revendicat întregul sat Rus, 300 de hectare de păşune, 100 de hectare de pădure, plus o moară, clădiri şi grajduri. S-a demonstrat însă că acestea fuseseră vândute de fostul proprietar în 1948, înainte de naţionalizarea ce a avut loc pe 11 iunie, după care familia părăsise România cu suma încasată din vânzări. Lajos Simon însă, vărul lui Bella Simon, a avut câştig de cauză, el primind 400 de hectare de pădure şi 50 hectare de teren agricol revendicate în comuna Poiana Blenchii, deşi primarul semnalase faptul că extrasul de carte funciară al revendicatoruui era falsificat şi că acesta prezentase, în timp, două certificate de naştere distincte, unul din comuna Turţ şi altul din Gherţa Mică, ambele în judeţul Satu Mare.