Adevărul despre China

Eram găzduiți într-un impresionant hotel din Xian, una dintre străvechile capitale imperiale chineze. Aflat, ca majoritatea localităților, într-un frenetic proces de remodelare și modernizare urbană. Hotelul nostru cu 26 de etaje căptușite de confort și lux se ridica cu atât mai țanțoș cu cât în jur se întindea un imens câmp de ruine, rezultatul demolării complete a vechiului cartier.

Totul era în mișcare. Ici-acolo răsăreau clădiri moderne, iar la drumuri mobilizarea părea a fi exemplară. În prima dimineață, când autocarele care luaseră cei 220 de practicanți de tai chi pentru competiția respectivei zile s-au pus în mișcare, am fost blocați timp de un sfert de ceas. Timp în care am urmărit viermuiala de mașinării și de omuleți activi de mama focului, care lucrau la punerea în poziție a unei uriașe rețele de canalizare.

Primul nostru gând a fost: „Să vezi că în cele trei zile pe care le vom petrece aici tot așa va fi!” (Vezi doamne, eram învățați cu felul în care se petrec lucrurile pe alte meridiane…). Seara, când ne-am întors de la treburile noastre, nici nu am remarcat că ajunsesem în fața hotelului. Curios, am ieșit în stradă și am rămas cu gura căscată. Trotuarele și carosabilul luceau negre de asfaltul proaspăt turnat, iluminatul stradal se răsfăța în verdele proaspăt al arborilor (nu vă speriați, arborii erau demult acolo!).

Ceea ce dimineață fusese un șantier frenetic și aparent haotic, acum era o stradă liniștită dintr-un mare oraș modern. Nu se petrecuse nicio minune; acesta este felul de a munci al chinezilor. Și exemple de felul acesta mai am, culese din repetatele perindări ale mele prin Imperiul de Mijloc (apropo, hotelul în care eram cazați, și care ne sufoca cu luxul și somptuozitatea sa, fusese ridicat în mai puțin de 6 luni…).

V-am relatat faptul brut. Lucrătorii chinezi nu arătau organizare, prestația lor îi făcea să arate cel mult ca un furnicar harnic. Dotarea șantierului era una obișnuită, cu toate utilajele și instrumentele uzuale. Și totuși, rezultatul era diferit. Nu neapărat cu aspect diferit, ci cu apariție mult mai rapidă. Și acum, dacă ar trebui să formulăm o concluzie, ea ar fi aceasta: rezultatele uluitoare înregistrate de China (în ultimii 15 ani, mai multe căi ferate de mare viteză, mai multe autostrăzi și mai multe aeroporturi  construite decât pe restul planetei la un loc) nu sunt atât un rezultat al organizării științifice sau al tehnologiei de vârf, cât un rezultat al felului de a munci al celor din estul Asiei.

Rând pe rând am admirat ascensiunea Japoniei, devenită furnizor de tehnologie pentru planeta întreagă. Pe urmă, ne-au luat ochii „tigrii asiatici” Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Macao, culminând cu perla perfectă numită Singapore. Am considerat că succesul lor se datorează sistemului capitalist, care a mobilizat resurse și a descătușat energii. Dar ce ne facem acum cu China, care a pornit grăbită pe calea transformării într-un Singapore de 200 de ori mai mare? Ce te faci cu Vietnam, națiune extrem de ambițioasă de 100 de milioane de indivizi, care a pornit pe același drum?

Iar aceste două națiuni sunt, cel puțin în sistemul occidental de clasificare, comuniste, sau marxist-leniniste. Întrucât occidentalii get-beget au văzut mereu în comunism un adversar nemilos, iar noi (cei estici) am trăit prea mult cu genunchiul comunismului european pe gât, suntem dresați să desconsiderăm, să blestemăm și să demonizăm comunismul, oriunde s-ar găsi și în orice formă s-ar manifesta. Noi punem semnul egalității între dezvoltare și drepturile individului; națiunile est-asiatice pun semnul egalității între dezvoltare și drepturile de ansamblu ale națiunii. Într-un astfel de cadru, hărnicia, supușenia și îndârjirea asiaticilor se pot afirma fără opreliști, în timp ce pe meleagurile noastre principalul obstacol în calea păcii sociale este interpretarea diversă, contrastantă și conflictuală a drepturilor noastre și a căii noastre.

În timpul unei plimbări la pas prin Taiyuan am putut contempla un sediu al Partidului Comunist Chinez. O clădire comună, curată, cu un părculeț în față. Iar în părculeț trona o statuie cu aer calm și surâzător: Confucius. Desigur, avem tot dreptul să nu mai vrem să auzim de comunism, chiar să-l urâm. Dar închipuiți-vă că în fața sediilor unde partidele noastre fac și desfac, tronează și împart, am vedea statuile lui Iorga, Blaga, Eliade, Cioran…

Atunci am înțelege că nu avem dreptul de critica o națiune, și o civilizație, și în general alți oameni, în baza unei etichete pusă în grabă și orbire. Fiindcă acea civilizație este mai presus de etichete și de culoarea unui steag; și fiindcă, pe calea ei și în felul ei, urmărește exact aceleași țeluri ca fiecare altă civilizație: prosperitatea și pacea.  Obținute cu strădanie și umilință. Nimeni nu putea s-o spună mai bine decât Confucius: „Munciți, și nu neapărat veți mânca pe săturate. Studiați, și nu neapărat veți face carieră. Omului cinstit nu-i pasă de sărăcie, lui îi pasă de adevăr.”

Care este adevărul de care ne pasă nouă?

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.