Vorbitor pentru Pământ

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     576 Vizualizări  

După articolul precedent am primit diverse mesaje din partea cititorilor. Unul dintre ele, primit de la o persoană la care țin și a cărei părere contează pentru mine, îmi scrie după cum urmează: „Cred sincer că incredibilul ciclu al naturii se întâmplă indiferent ce facem noi oamenii. Planeta e mult prea puternică ca noi să schimbăm ceva la ea.” Sunt aici două afirmații la care nu pot să subscriu. Desigur, ciclul naturii se produce în principiu fără contribuția oamenilor, oricât de diferite sau de variate ar fi marile cicluri ale naturii. Problema, marea problemă cu care ne confruntăm, este aceea că activitatea omului aduce grave schimbări și perturbări în ciclurile naturale. Problemele, de fapt, se țin lanț: omul nici măcar nu-și dă seama cât de mult rău face cu frenezia lui de consum. În România el se bucură că iernile sunt mai blânde, dar nu-și închipuie că verile vor fi tot mai secetoase și mai fierbinți și că va cheltui banii ce i-a economisit pe gaz pentru a-și cumpăra un pic de răcoare în miezul verii.

Sunt de acord că planeta este puternică. Dar nimeni nu invocă aici o fragilitate a leagănului nostru planetar; oamenii nu vor putea (cel puțin deocamdată…) influența vulcanismul terestru, tectonica plăcilor sau cantitatea de energie primită de la Soare. Dar să nu uităm că existăm numai ca o mâzgă subțire pe suprafața acestei planete, care nu depășește grosimea vopselei de pe un glob terestru de uz didactic. Spațiul uman (sau antropizat, accesibil omului), luând în calcul cele mai extreme activități (forările petroliere și zborurile aeriene) are o grosime de maximum 15 kilometri. Adică 0,2% din raza terestră. După cum ziceam, o mâzgă subțire…

Deci, atunci când vorbim despre „răul pe care îl facem planetei” trebuie să înțelegem un adevăr extrem de simplu: noi nu facem un rău planetei. Planetei nu-i pasă de noi nici cât îi pasă unui câine de purecii pe care-i poartă. Răul îl facem propriei noastre ființe, atât la nivel individual, cât și la nivel de specie. Tot acest rău este concentrat în spoiala aceea colorată de pe globul de carton; nici nu se pierde în cosmos, nici nu-l înghit străfundurile planetei. Poluarea atmosferei, a solului, a apelor dulci și a mărilor și oceanelor, la care se adaugă supraexploatarea sălbatică a acestor atât de fragile alcătuiri naturale, este aproape în totalitate concentrată în același strat infim ca grosime.

Unul dintre leitmotivele diverselor discursuri ale cosmonauților este acesta: „când am văzut cât de subțire este atmosfera Terrei am înțeles cât de fragilă este viața planetară”. În consecință, este o formă tipică de egoism uman să numim „planetă” acest infim fragment de sferă în care se îngrămădesc toate poftele, toate ambițiile, toate elanurile, toate eșecurile și toate greșelile noastre. Iar acei cosmonauți care vorbesc la unison despre fragilitatea „planetei” noastre au în vedere, de fapt, același strat infim de apă și atmosferă în care se desfășoară zvârcolirea noastră de mai bine.

În acest fel trebuie să înțelegeți pentru ce mi-am atribuit singur numele de „Vorbitor pentru Pământ”. Deoarece consider că în orbirea noastră antropocentrică apărăm tot felul de idei, de principii, de comunități, de minorități, de persoane și de valori culturale tipice speciei umane, dar nu acordăm suficientă atenție celei mai importante realități a ecosferei planetare: mediul natural însuși. Consider că tot mai multe voci trebuie să se ridice întru protejarea și apărarea mediului natural accesibil omului (adică, întreaga suprafață a planetei…), fiindcă acesta este depozitarul supremei fragilități și singura resursă și garanție a drumului de creștere și glorie pe care omenirea l-a izvodit pentru sine însăși.

Acest mediu natural reprezintă doar 0,015 % din volumul Terrei, luată în considerare ca o „planetă”. Și am fost mărinimos, luând în calcul parametri (5 km adâncime în scoarța terestră, 10 km altitudine) care sunt aproape imposibil de suportat de ființa omenească. Să fim deci bine înțeleși: ceea ce, în virtutea îngâmfării noastre omenești, numim „planetă”, nu este nimic altceva decât suprafața infimă a bulgărului de  silicați și alte combinații chimice, aflate în stare solidă sau fluidă, care fac posibilă existența unui strat exterior solid, acoperit pe alocuri de apă și peste tot de gaze, în care fenomenul complex numit „viață” a putut apărea și prospera.

Acesta este mediul natural și acest mediu trebuie protejat împotriva oamenilor. Răul pe care omul îl poate face prin frenezia sa consumistă nu poate distruge planeta, nici măcar spoiala colorată propice vieții. Orice modificări va produce omul, viața tot va găsi modalități de a se exprima. Problema cea mai arzătoare este să-l protejăm pe om împotriva orbirii sale, a spiritului pozitiv găunos, a activismului său inconștient, care îl fac să viseze la înfulecatul stelelor în timp ce în jurul său frumusețea acestei stele neasemuit de frumoase și de bogate se stinge, zi după zi. Fiindcă cea mai importantă specie care va dispărea în neantul legilor implacabile, alături de alte milioane de specii „ne-esențiale”, va fi chiar îngâmfata și nechibzuita specie bipedă, fără pene și cu unghii late (vezi Nietsche), degeaba poreclită „om înțelept”.

Prin umanizare, făptura își pierde inocența. Prin conștientizare, își pierde liniștea. Știind tot răul pe care îl facem naturii din jurul nostru, pe care îl facem propriei noastre existențe, eu mi-am pierdut liniștea. Și pentru aceasta eu vorbesc.

Vorbesc în numele Pământului.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

 

About