Un strop care doare

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      3 saptãmâni în urmã     951 Vizualizări  

Strămoșii mei din partea mamei au fost armeni, dintre cei stabiliți pe plaiuri transilvane în urmă cu patru secole. Ei nu erau plecați de bunăvoie de pe meleagurile strămoșești. Erau alungați de acolo de urgia istoriei, care hotărâse, parcă în bătaie de joc, să-i înece pe armenii creștini într-un potop fără maluri de musulmani porniți să supună lumea.

Poporul armean are unul dintre cele mai tragice destine pe care le pot găzdui manualele. Cu o istorie neîntreruptă de peste 6.000 de ani, Armenia a avut momentele sale de glorie, la răscrucea mileniilor, când avea drept fruntarii Munții Caucaz și două mări (Caspică și Mediterană). Extinderea Imperiului Roman și a Imperiului Part i-a redus considerabil teritoriul, dar nu i-a pus existența în pericol. Populația armeană era numeroasă, situată pe întregul teritoriu ocupat de Imperiul Armean și s-au afirmat drept supuși loiali ai imperiilor înfometate care și-au disputat Orientul Mijlociu.

Armenii au comis o imensă și îngrozitoare „greșeală”: în anul 301 au adoptat creștinismul drept religie oficială de stat. Chiar prinși în menghina imperiilor „păgâne”, armenii se simțeau liberi; dar nu puteau anticipa ridicarea, peste doar patru secole, a hoardelor conduse de flamura verde cu semilună. Armenia s-a refăcut aproape de întinderea ei inițială, sub conducerea lui Tigranes cel Mare, în secolul al IX-lea. După care ridicarea Imperiului Selgiuc a adus din nou Armenia în robie. De atunci, până la sfârșitul primului război mondial, timp de un mileniu, Armenia și armenii au fost priviți cu dispreț, cu scârbă și cu furie de stăpânitorii musulmani, care au profitat de orice împrejurare pentru a-i teroriza, jefui și nimici.

Așa se face că armenii au pornit în bejenie și au ajuns până în Gherla, pe Someșul Mic, oraș pe care l-au ridicat din țărână în jurul lui 1600 pentru a practica meșteșugurile și a face comerț. Dar nu numai în Gherla; ei s-au risipit în întreaga lume, așa făcându-se că în afara minusculei Armenii de azi se află pe planetă de taman de două ori mai mulți armeni decât înăuntrul ei. Ar fi putut fi mai mulți, dar un mare număr din ei au fost măcelăriți în genocidul pus la cale de turci după ce și-au pierdut imperiul (1918), holocaust despre care o auzeam pe bunica mea vorbind cu groază și încrâncenare.

Pentru mine, copil al păcii și prosperității postbelice, Armenia ar fi putut rămâne o locație exotică, marcată de sunetul catifelat și nostalgic al duduk-ului, de reflecția în Lacul Sevan a unei mănăstiri cu linii austere, de aroma vinarsului armenesc, cel mai bun din lume. Dar nu este așa. Mileniul de suferință atroce al unor strămoși pe care nu i-am cunoscut, dar pe care, într-un mod difuz și greu de înțeles, îi simt acum aproape, pare că-și cere tributul de înțelegere, compasiune și durere. Toate pentru suferința nedreaptă a unor oameni a căror singură „vină” este aceea că sunt diferiți, vorbesc o altă limbă și se închină unui alt dumnezeu.

Desigur, armenii sunt și „vinovați de serviciu” foarte convenabili. Cultura lor străveche, practicarea îndelungată a religiei creștine, spiritul întreprinzător făurit în creierul aspru al munților sau în austeritatea platoului anatolian, i-au transformat în oameni întreprinzători, harnici și răzbătători, care au acumulat averi impresionante, fapt pentru care au fost urâți, demonizați și vânați cu înverșunare de toți asupritorii lor, mai ales de cei musulmani.

Azerbaidjanul musulman, „inventat” în 1920, i-a privit pe armenii de pe teritoriul său cu aceeași furie cu care i-au privit toți musulmanii care s-au perindat pe frământatele tărâmuri ale Caucazului. De la decizia stalinistă de a lăsa sute de mii de armeni între granițele proaspăt înființatului Azerbaidjan, până la dizolvarea Uniunii Sovietice, lucrurile au fost oarecum sub control. După 1990 au reînceput epurările, discriminările, chiar pogromurile, ceea ce a făcut ca 350.000 de armeni să se refugieze, iar enclava (aproape) exclusiv armeană Nagorno-Karabah să-și proclame independența.

Uite-așa am ajuns în inima acestui conflict sângeros, care ține prima pagină a jurnalelor de ceva zile. După 1994 s-a instalat un  „statu quo” fragil, în condițiile în care Armenia își întinsese autoritatea asupra enclavei Nagorno-Karabah. „Analiștii” făcuți peste noapte vorbesc pe nas despre „problema din Caucaz” și o văd ca pe moștenire din vremurile sovietice, adică cu o vechime de maximum 100 de ani.

Pe când nu este așa. Problema cu care ne confruntăm are o vechime de aproximativ o mie de ani și vine din încăpățânarea armenilor de a se considera „acasă” pe o glie pe care, după milenii de apă, au ajuns s-o ude din plin cu propriul lor sânge. Poate că avea dreptate Samuel Huntington când afirma că una dintre liniile de ciocnire a civilizațiilor trece prin Caucaz – din păcate, el se referea la Rusia, entitate creștină, și la toate puterile musulmane de la sud,  nu la armenii care s-au încăpățânat să nu dispară. Întocmai ca românii din Transilvania, situați și ei pe o astfel de linie de ciocnire între civilizații. Încăpățânați și ei să nu se lase învinși de potrivniciile istoriei.

Acesta este spiritul în care eu vărs o lacrimă pentru armeni. În venele mele curge un strop de sânge armenesc, care face să mă înfior atunci când mă gândesc la tragismul situației lor, mai degrabă scris prin genocide decât prin triumfuri. Iar atunci când acel strop îmi trece prin inimă, mă doare ca un glonț.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About