Un adevăr dureros

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      5 luni în urmã     942 Vizualizări.  

Filipine sunt un rai pe pământ. O suprafață de uscat de 300.000 km² este împărțită, după o regulă pe care doar vulcanii titulari par să o știe, între 7.600 de insule. Insula în care locuiesc, Mindanao, este cea mai sudică dintre „cele mari”. Și este și una dintre cele mai populate: o suprafață de 40% din teritoriul României găzduiește o populație aproape dublă față de populația țării noastre.

Fără prea multă aritmetică rezultă foarte clar că Filipine sunt o națiune suprapopulată – densitatea populației este de peste 330 locuitori pe kilometru pătrat (comparați cu cei aproximativ 70 de locuitori pe km² ai României, și veți avea un tablou izbitor al diferențelor între cele două națiuni). Iar diferențele nu se opresc aici: în România prezența umană este compactă, concentrată în orașe și sate; aici, prezența umană este difuză, locuitorii fiind răspândiți pe întreaga suprafață a municipalității.

Orbiți de amploarea fenomenelor climatice globale și regionale uităm cu prea mare ușurință de unul dintre cele mai percutante rele pe care omenirea le produce planetei: poluarea. Și nu mă refer doar la „marea” poluare industrială. Desigur, aceasta există: în Filipine visul oricărui proprietar de fermă de porci este să aibă un curs de apă în apropiere, în care să deverseze plin de veselie dejecțiile respectivelor suine. Mă refer la „mica” poluare domestică, generată de gospodăriile omniprezente ale filipinezilor.

Cândva, nu demult, locuitorii filipinezi pierduți în labirinturile vegetale ale acestui rai tropical aveau un mod de viață foarte apropiat de natură: toalete improvizate, apă din resurse locale, fără electricitate și produse industriale. Amprenta ecologică a acelor filipinezi era măruntă și se pierdea discret în oceanul verde care îi înconjura. Azi, toți utilizează din plin produse industriale pentru viața cotidiană; nu vă fac o listă, fiindcă sunt aceleași găselnițe chimice care ne sunt oferite în lumea „civilizată”, începând cu infamul „3 în 1” și terminând cu detergenții cu spumare abundentă (cică spală cel mai bine…).

Nu am apucat să vă povestesc: am construit în Filipine o casă modernă cu aspect tradițional. Exteriorul este tradițional; modernitatea se regăsește mai ales în domeniul utilităților – baie modernă, bucătărie modernă. Ceea ce înseamnă chiuvete, baterii sanitare, dușuri… plus un sistem modern de evacuare a apelor uzate. Și de-abia acum, prezent în Filipine pentru o ședere îndelungată, am avut surpriza să aflu că fosa septică este doar pentru dejecțiile umane; toate apele uzate sunt numite „ape pluviale”, date la șanț, de unde se preling de-a lungul drumului și, la final, se strecoară în unul dintre generoasele râuri locale.

Oripilat, am întrebat: „Pentru ce procedați așa?” Răspunsul a fost dezarmant: „Fiindcă așa am făcut întotdeauna”. Un foarte bun exemplu despre urmările devastatoare ale respectării unei tradiții fără a te întreba cât de validă mai este acea tradiție în vremurile de azi, când poluarea produsă de gospodăriile omenești (nu numai filipineze!) a crescut de zeci de ori, pe fondul creșterii explozive a puterii de consum a populației umane a planetei. Și, întrucât este calea cea simplă și comodă, tradiția continuă triumfătoare: rufele se spală la râu, gunoaiele se aruncă în râu, nenumăratele motociclete cu atașe ruginite,  mai nou și autoturismele luxoase, se spală la râu. În zonele locuite de oameni (asta însemnând de la poalele munților până la mare) râurile mai mici capătă o culoare lăptoasă de la atâta detergent, șampon, săpun și mizerii de tot felul care au fost aruncate „la râu”.

Prizonieri ai unei tradiții dăunătoare, filipinezii beau veseli rom și bere, se ghiftuiesc cu porc la proțap, chițăie cu sârg în instalațiile de karaoke și nu au habar că modul lor „tradițional” de viață sufocă și ucide mediul natural și că ei sunt pe cale de a distruge cu criminală nepăsare patria lor, bijuterie de viață splendidă, nestemată de seamă în marea cunună de frumuseți ale planetei. Și, nu pentru a-i scuza în vreun fel pe acești veseli, calzi și dulci filipinezi, vreau să arăt că întreaga Asie se confruntă cu acest flagel al poluării domestice. În Filipine doar 10% din locuitori au acces la un sistem de canalizare. În Indonezia procentul este și mai mic, iar în China zonele rurale au o rată de acces sub 6%. De India nu mai zic nimic, câtă vreme acolo jumătate din populație își face nevoile sub cerul liber, folosind pentru igienă o căniță de apă…

De obicei, considerăm „poluarea” ca provenind cu precădere din marile industrii planetare: mineritul, construcțiile, producția de energie, producția industrială de bunuri, pescuitul, chiar și agricultura. În mod paradoxal, aceste domenii sunt sub o presiune constantă să diminueze poluarea, și să reducă emisiile de dioxid de carbon. Și se obțin rezultate notabile (chiar dacă renunțarea la combustibilii fosili, cea mai importantă măsură dintre toate, este cea care trenează cel mai mult). Și tot în mod paradoxal (oameni suntem, nu-i așa?) uităm de poluarea care se produce la capătul lanțului, acolo unde se întâmplă ceea ce aduce fericire și deliciu ființei umane: consumul.

Din imensul exemplu asiatic luăm la cunoștință cât de mare, de diversă și de periculoasă este presiunea pe care populația umană o exercită asupra mediului natural. În lumea „civilizată” am trecut prin aceleași furci caudine ale progresului și am reușit cumva să le facem față (deși în România accesul la canalizare este doar de 44%), crescând câte un pic, de la an la an. Toată această lume asiatică, în care trăiește jumătate din populația planetei, dorește să ne ajungă din urmă, să trăiască la același nivel cu noi…dar numai în ceea ce privește confortul suprateran (casă de beton, autoturism cu aer condiționat etc., etc.), uitând cu desăvârșire de echilibrul elementar al mediului natural, care acum este potopit de plasticele, chimicalele și gunoaiele noastre. Distrugând acest echilibru distrugem însăși premisa fertilă a vieții noastre, suportul existenței noastre, efemeră în ani, dar perenă în distrugeri.

Nu aș dori ca dragii mei filipinezi, ca noi toți, să simțim acest adevăr arzător pe  propria noastră piele

 

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About  

Sunt Ionel Lespuc, jurnalist. Alături de mine, am invitat și continuu să invit să scrie oameni cunoscuți ai Clujului. Uite câteva nume: Kai Brand Jacobsen, norvegiano-canadianul care merge de la Cluj în misiuni de pace, peste tot în lume; Cristi Danileț, judecătorul rebel despre care sunt sigur că ai auzit; Emanuel Ungureanu, vicepreședintele Comisei de Sănătate din Camera Deputaților, mereu în luptă cu neregulile din spitale; Dan Clinci, arhitect, omul din spatele concursurilor de soluții care remodelează Clujul; Mihnea Stoica, analist politic, cadru universitar la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării; Mihai Șerban, om de afaceri de succes și maestru de arte marțiale.