Trezirea din minciună

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     572 Vizualizări.  

Prea puțini sunt cei care azi își amintesc de strălucitul eseist și moralist francez Francois de La Rochefoucault, care a spus: „Nu ar trebui să fim supărați când ceilalți ne ascund adevărul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea nouă înșine”. Exceptând împrejurările patologice în care suntem incapabili să judecăm însemnătatea faptelor noastre, ne-am făcut din minciuni atât scuturi, cât și instrumente cu care ne punem viața în mișcare.

O minciună este democrația. Nu atât în concepția luminată a diverșilor părinți fondatori, ci în felul în care știm noi s-o trăim zi de zi. Într-o primă fază euforică, românii și-au închipuit că democrația este garanția tuturor drepturilor și îngăduirea tuturor fanteziilor. Atunci ne puteam minți cu entuziasm aspra viitorului care ni se deschidea în față. Apropo, vă mai amintiți cât de oripilați și revoltați am fost atunci când „Oracolul din Dămăroaia”, Silviu Brucan,  a prevestit că în „doar” 20 de ani mentalitățile societății românești se vor schimba? Aveam atunci mult mai multă încredere decât acum în capacitatea noastră de a genera și a trăi democrația – în acest exercițiu, încrederea a fost echivalentul auto-mințirii.

Sute de mii de oameni manifestează în Franța împotriva restricțiilor generate de pandemie (deh, doar ei au inventat democrația, nu-i așa?). În S.U.A. sunt o mulțime de oameni care cer discreție maximă asupra deciziei lor de a se vaccina, fiindcă altfel ar fi certați de colegi sau de familie. Metehnele de nesupunere, sau de teamă față de „gura lumii”, au rămas neschimbate față de vremurile demult apuse, în ciuda practicilor „democratice” nu de zeci, ci de sute de ani. Democrația americană seamănă cu un  cuib de vipere, pasămite părinții fondatori s-au înșelat copios asupra capacității urmașilor lor de a crea o societate funcțională, în care să se regăsească necesitățile, cerințele și aspirațiile tuturor fiilor săi.

Minciună este și felul în care ne ocupăm de educația celor mici. Este mai limpede decât lumina zilei faptul că generațiile următoare trebuie să hrănească alte idei și obiceiuri – asta dacă vrem să facem omenirea să dureze mai mult decât zborul unui fluture spre lampă. Atunci, între materii și manuale rămase neschimbate din vremea revoluției industriale își mai face loc, timid, și câte un obiect de studiu răsărit în secolul 21. 

Dacă abordăm aici educația, să evităm cinica și penibila hârâială publică pe teme de sexualitate și identitate de gen. Să ne referim doar la acel subiect care a început să ne doară tot mai mult: deteriorarea climatului planetar în detrimentul omului. Savanții se ceartă, iar omenirea merge chicotind mai departe. Desigur, am început să vorbim la școală despre protejarea naturii. Dar, în același timp, uităm cu criminală candoare că acei copii nu vor rămâne cu ce au auzit la școală, cu ce le-am mai scăpat noi în momentele noastre de cumințenie, ci cu ceea ce au văzut la noi sau au auzit de la noi atunci când credeam că sunt cu urechile în altă parte.

Atunci, ce vor învăța ei de la niște hahalere cinice precum suntem noi? Să neglijeze cu nepăsare curățenia naturii („e loc destul…”), să polueze fără nici o restricție („m-a văzut cineva?”), să risipească resurse importante și irecuperabile („lasă că e destul!” sau „lasă că am destui bani!”).  Ne agățăm în continuare, cu degete încrâncenate, de pulpana lucitoare a utopiei, închipuindu-ne că viitorul unui bine iluzoriu este încă posibil și că, chiar dacă va fi cumva rău, „eu voi scăpa…”.

Deci minciuna cea mai grosolană,  cea mai dăunătoare, este minciuna legată de propriul nostru viitor. Și nu vorbesc despre viitorul ecosferei planetare și al umanității chiriașe, ci despre viitorul fiecăruia dintre noi, despre felul în care ne mințim și ne amăgim că ne așteaptă un viitor plin de bunăstare, glorie și împlinire. Iar viitorul, care sosește de fapt zi de zi, ne dă palme cu piciorul și ne arată că visele noastre sunt simple rătăciri ale unor spirite înfierbântate și exaltate, în timp ce noi ne încăpățânăm să căutăm febrili pe net clipuri cu bogătani, visând să avem livinguri la fel de mari și iahturi la fel de lungi.

Trăim într-o sinucigașă utopie. Ne mințim cu nerușinare, și pe lung, și pe lat. Viitorul nu poate fi niciodată atât de prosper, de luminos și glorios pe cât suntem noi capabili să ni-l imaginăm. Iar atunci când am acumulat un număr suficient de dezamăgiri și înfrângeri (atenție, acel număr este diferit pentru fiecare individ!) dăm în plângăcioasă distopie și ridicăm neputincioși din umeri: așa este viața, nu poți face nimic, tot universul este împotriva ta, în trecut era mai bine, viitorul este o mizerie etc., etc. Priviți pe mediile de socializare, ascultați ce zic cei din jurul vostru, mai ales cei trecuți de pragurile vieții, și veți înțelege ce înseamnă această distopie care macină temeliile încrederii noastre.

Dacă există cumva o soluție, ea nu poate fi decât una singură: trezirea. Nu din somn, nu din reverie, ci din utopia măreață a belșugului fără sfârșit și a posibilităților fără granițe. Din păcate pentru frumoasele noastre vise, ne apropiem în ritm alert de granița tuturor posibilităților noastre, care este, pe ansamblul omenirii, capacitatea ecosferei planetare de a ne susține.

Este timpul să revenim cu picioarele pe pământ. Dacă nu, tare mă tem că vom cădea foarte de sus.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About