Să mori pentru patrie

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      6 luni în urmã     1032 Vizualizări.  

Războinici iscusiți și exploatatori și mai iscusiți, romanii au îndrăgit foarte mult un dicton: „Dulce et decorum est pro patria mori”. Adică, „Dulce și potrivit este să mori pentru patrie”. Ei aveau și un foarte ascuțit sentiment al eroismului – citiți doar povestea cutremurătoare a lui Mucius Scaevola, pe care însuși Friederich Nietsche a încercat să-l imite pe când avea doar 12 ani.

Lumea s-a schimbat foarte mult din acele timpuri când Mucius îl înfrunta pe regele inamic: „Eu sunt doar primul din cei 300 care au jurat să te omoare”. Am spus de nenumărate ori că lumea se schimbă vizibil, se schimbă sub ochii noștri, într-un ritm fără precedent în istoria umanității. Ca o persoană care a trăit o bună parte din secolul 20 și continuă să observe și să înțeleagă lumea și în secolul de față, am ajuns la părerea că secolul 20 a fost un secol al națiunilor, în timp ce secolul 21 va fi un secol al individualităților.

Să luăm un exemplu din secolul 20: Franța și Germania, în chestiunea celor două teritorii disputate de ele, Alsacia și Lorena. Cu o populație (cândva) majoritar germană, cele două teritorii-tampon între Franța și Germania și-au schimbat adesea stăpânitorii (mai recent în 1871 către Germania și în 1918 către Franța – exceptând, desigur, cei patru ani de ocupație nazistă între 1940 și 1944). Într-un gest de reconciliere istorică, cele două rivale au hotărât să transforme Strasbourg, capitala Alsaciei, în adevărata capitală europeană, unde își au sediul Parlamentul European și Comisia Europeană.

Ce a făcut posibil un astfel de miracol? În primul rând, redresarea economică fulminantă de după războiul cel distrugător. În al doilea rând, după secole de războaie încâlcite, penetrarea în conștiințele naționale a ideii că războiul este cea mai păguboasă cale de a rezolva o problemă, oricât ar fi ea de acută sau de extinsă. În al treilea rând, apariția unor lideri care au înțeles cât de importantă pe plan moral și cât de benefică pe plan economic este păstrarea păcii, colaborarea și cooperarea între națiuni.

Acesta fost fundamentul spiritului european care a permis ca Uniunea Europeană creată atunci să se extindă de la Atlantic până la Marea Neagră. Un spirit care pare, din păcate, să fie caracteristic doar Europei, singurul continent (exceptând continentul-stat Australia) care a învățat să țină sub control pornirile belicoase și să aibă o atitudine concertată și eficace față de intimidare, amenințare și agresiune, inclusiv față de război.

Din păcate, Europa a făcut două greșeli capitale. Prima a fost aceea că nu a găsit o cale  proprie, specifică, de interacțiune cu Federația Rusă, care își lingea rănile după destrămarea U.R.S.S., dar era un furnizor-cheie al Europei în câteva domenii de mare importanță. A doua a fost indiferența cu care Europa a lăsat pe mâna S.U.A. (și a NATO) problematica complexă a securității europene. Dacă obiectivul logic al Europei trebuia să fie o cooperare prudentă cu Rusia, obiectivul S.U.A. era slăbirea, poate chiar distrugerea, aceleiași Rusii.

Planul american a reușit cu brio: Rusia a fost adusă într-o situație limită, în care orgoliul ei rănit a împins-o la necugetarea războiului. Rusia nu va fi distrusă, chiar dacă va ieși înfrântă din acest război. Dar aspectul jocului geopolitic se va schimba fundamental. Înclin să-i dau dreptate lui Yuval Noah Harari: în acest moment este în joc însăși direcția în care o să o ia istoria omenirii. Cu precizarea că tot ce se întâmplă acum nu este decât un episod – însângerat și tragic – dintr-un proces început cu mult înainte, proces a cărui coloană vertebrală constă în afirmarea tot mai puternică a drepturilor individului uman, în contrapunere cu cinismul, nepăsarea și uneltirile puternicilor din politică, armată și afaceri, pentru care o viață umană nu costă mai mult decât glonțul care a curmat-o.

În acest context, nu mai este „la modă” să mori pentru patrie. Și pentru ce ar mai fi? În vremurile în care întregul tău calabalâc încăpea în bocceaua din spinare sau în coburii șeii, nu aveai un sentiment pregnant al importanței vieții tale. Puteai să-ți dai împăcat viața, fiindcă aceea era singura cale prin care îi puteai da oarecare importanță și notorietate. În acest agitat secol 21, indivizii, cu moralul întărit de prosperitatea în care se scaldă și de drepturile, tot mai multe, care le sunt asigurate, refuză tot mai mult și tot mai înverșunat, însăși ideea războiului – oricare ar fi motivele invocate de către conducătorii cei nemernici.

Să fiu limpede înțeles: aceasta nu este lașitate, sau dezinteres, sau dispreț față de valorile „naționale”, după cum afirmă cei care au fost crescuți la școala patriotismului furibund, care îți cere „să-ți jertfești viața” pe altarul patriei. Este doar o înțelegere a realităților contemporane, în care viața este valoarea cea mai de preț, iar cei care o disprețuiesc, sau o năpăstuiesc, sau o distrug sunt dușmanii cei mai urâți și mai criticați dintre toți răufăcătorii.

Nimeni nu are puterea de a se opune acestei evoluții. Asta trebuie să înțelegem din acest război.

About  

Sunt Ionel Lespuc, jurnalist. Alături de mine, am invitat și continuu să invit să scrie oameni cunoscuți ai Clujului. Uite câteva nume: Kai Brand Jacobsen, norvegiano-canadianul care merge de la Cluj în misiuni de pace, peste tot în lume; Cristi Danileț, judecătorul rebel despre care sunt sigur că ai auzit; Emanuel Ungureanu, vicepreședintele Comisei de Sănătate din Camera Deputaților, mereu în luptă cu neregulile din spitale; Dan Clinci, arhitect, omul din spatele concursurilor de soluții care remodelează Clujul; Mihnea Stoica, analist politic, cadru universitar la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării; Mihai Șerban, om de afaceri de succes și maestru de arte marțiale.