Să adăugăm viață anilor

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      2 saptãmâni în urmã     93 Views     Lasa un comentariu  

Una dintre cele mai surprinzătoare informații vehiculate în ultima vreme este creșterea nivelului de infracționalitate măruntă în rândurile pensionarilor japonezi.

Poate că ne-am aștepta ca un astfel de fenomen să se petreacă într-o țară săracă, într-o țară lipsită de mijloace, în care bătrânii sunt nevoiți să fure sau să înșele pentru a căpăta o bucățică de pâine sau o haină cu care să-și încălzească ciolanele bătrâne… Dar Japonia este una dintre cele mai evoluate națiuni de pe fața acestei planete, o națiune prosperă, guvernată de un cod moral și de conduită care aduce mirarea, încântarea sau oripilarea celor care le scrutează realizările. O națiune întreagă care are ca valoare supremă munca și respectarea tuturor angajamentelor, cu oameni care sunt „căsătoriți” pe viață cu compania care i-a primit în rândurile sale. Oameni care, pentru a putea fi mai performanți în îndeplinirea sarcinilor care le revin, nici nu mai pleacă acasă, petrecându-și noaptea în capsule care amintesc de filmele SF. Dacă nu, se înghesuie (până și sardelele s-ar simți în largul lor…) în trenuri super-aglomerate, la ore greu de imaginat, pentru a ajunge la acel loc de muncă căruia îi dedică întreaga lor viață.

Îi admirăm pe japonezi pentru sistemul lor de educație, în care competiția există, dar nu este stimulată prostește, ca în România, și unde elevii învață umilința gătind pentru colegi și făcând curățenie în întreaga școală. Îi admirăm pe japonezi pentru disciplina din practica de arte marțiale, care ajung să semene cu ceremonii religioase. Dar, după cum bine spunea Caragiale: „Dacă vrei să-ți placă, privește de departe. Dacă vrei să înțelegi, privește de aproape.”

Iar strania situație cu pensionari la care făceam referire se subscrie acestui impuls de a privi de aproape. Este vorba despre persoane care au depășit vârsta de 65 de ani și care întreaga lor viață au trăit în mult-lăudata societate japoneză, creatoare de corectitudine și prosperitate. După o viață de muncă îndârjită, ei ar trebui să aibă pensii corecte, din care să-și asigure toate cele necesare unui trai decent și să mai pună și bani deoparte pentru buzunarele fără fund ale nepoților. Dar nu este așa și ar părea că pensionarii niponi se consacră cu precădere unei vieți închinate infracțiunilor: în urmă cu 20 de ani, o infracțiune din 20 era comisă de ei, în timp ce acum proporția a crescut drastic la una din 5!

Dacă doriți o explicație, ea este foarte simplă. Avem pensionari atât de săraci încât singura posibilitate ca ei să aibă parte de un adăpost decent și o masă îndestulătoare (și știm cu toții cât de puțin îi trebuie unui japonez ca să fie îndestulat…) este să comită o infracțiune măruntă, care să-l pună după gratii pentru câteva luni sau chiar ani. Avem alți pensionari care se simt părăsiți de familiile lor, prea ocupate să-și urmeze complicatele destine și să-și declare fidelitatea necondiționată față de vreo corporație sau instituție; ei forțează intrarea în închisoare, pur și simplu, pentru a scăpa de însingurare. Avem și pensionari care se află în ambele situații ‒ foarte trist, toți aceștia nu văd altă ieșire din umila lor situația decât pe cea de a pune la cale un furt mărunt sau o fricțiune cu forțele de ordine.

Vorbind despre paradoxurile Japoniei, să amintim despre Hikikomori („închis înăuntru”), o masă imensă de tineri, greu de repertoriat ca vârstă și ca număr (unele estimări vorbesc despre 3 milioane de indivizi), care, fără a avea vreo afecțiune psihică, trăiesc ca niște schimnici, fără a ieși în lume și evitând contactele sociale. În Japonia se vorbește chiar cu îngrijorare de „Problema2030”, orizontul de timp la care părinții care se îngrijesc acum de un hikikomori vor lua calea lumii de apoi, iar pustnicii,  ajunși la o vârstă înaintată, se vor trezi pierduți și dezorientați.

Plecând de la trista realitate japoneză, înțelegem profunzimea aforismului lui Lucian Blaga: „Măreția unei societăți nu se măsoară după felul în care îi preaslăvește pe cei mari, ci după felul în care are grijă de cei mărunți”. În Japonia, Statele Unite, Coreea de Sud, China, până și în bătrâna și înțeleapta Europă, vârstnicii sunt ajunși din urmă de nevoi și se simt tot mai părăsiți și mai însingurați. Tot acolo, tinerii sunt tot mai confuzi și mai rătăciți, dorind mai degrabă să se retragă într-o lume virtuală decât să dea piept cu o societate care așteaptă totul, dar care-ți dă doar ceea ce poți să-i smulgi.

Acestea să fie binefacerile orânduirii capitaliste? Cum se îngrijește ea de cei care au produs și au creat, dar acum depind de o pensie îndoielnică? Cum se îngrijește ea de cei care încă nu au produs și nu au creat, dar se tem să intre în rulourile concasoare ale unei societăți tot mai isterizate și mai pretențioase? Cu vorbele poetului, cum se îngrijește ea de cei mărunți? Ridicând fără încetare osanale bogaților fără scrupule și frumoșilor fără minte? Admirând fotbaliști, după criteriul „dă multe goluri,” și politicieni, după criteriul „urlă mai tare”?

Nicio societate nu are dreptul să se considere evoluată până nu a venit cu rezolvări mulțumitoare ale problemelor celor mărunți. Esența capitalismului este îmbogățirea fără limite și fără rușine ‒ și aceasta este o pornire imorală, atâta vreme cât lovește în cei mărunți, fie ei oameni sau necuvântătoare din mediul natural, tulburate și ele de tăvălugul poftelor capitaliste. Capitalismul se poate încă lăuda cu o creștere fără seamăn a longevității umane ‒ dar studiile arată că, în ciuda creșterii vizibile a longevității, numărul de ani sănătoși din șirul celor mulți este în continuă scădere…

Hipnotizați de fantoma prosperității și a fericirii prin prosperitate, ne repezim precum fluturii spre lampa fierbinte. Trăim ca și cum nu ar trebui să murim vreodată și murim ca și cum nu am fi trăit vreodată. Ne îndopăm cu suplimente și stimulente, ca să avem mai mulți ani de goană nebună, în loc să ne trăim cu adevărat viața. Încercăm cu disperare să adăugăm ani vieții, în loc să aducem cât mai multă viață în anii care ne-au fost hărăziți.

Frumusețea și bucuria unei vieți nu se măsoară în numărul de ani, ci în numărul de clipe. Nu numărul de clipe în care am respirat, ci numărul de clipe care ne-au tăiat respirația.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About  

No Comments

No comments yet. You should be kind and add one!

Leave a Reply

You can use these tags:   <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>