Primăvara tăcută

Unul dintre lucrurile care-mi plac la maximum în Filipine este concertul matinal al păsărelelor. Nu că ele nu ar cânta toată ziulica; nu că ele nu poposesc mereu pe pervazul ferestrei larg deschise, privindu-mă cu curiozitate; dar acel concert minunat, plin de energie și de delicatețe, prin care păsărelele trezite de prima geană de lumină își afirmă și reconfirmă locul în lume, este de o frumusețe fără egal.

Frumusețe pe care voi, prizonieri în ultraconfortabilele voastre grote de ciment și sticlă, ați uitat-o demult. În grotele voastre mai glăsuiesc doar ciorile cele înțelepte și croncănitoare și vrăbiile cele certărețe… Asta, fiindcă au învățat să se hrănească din gunoaiele urbane, căci mediul „natural”, sterilizat și aseptizat, agresat până la anihilare, nu mai are deloc hrană pentru ele! Dacă ele vor dispărea din peisaj, lichidate de vreun heirup al edililor înguști la minte, toate zilele și nopțile voastre vor fi de o sărăcie fără seamăn, populate numai de ghiorăielile grețoase ale marelui oraș!

Un astfel de scenariu înfiorător schița Rachel Carson în urmă cu 60 de ani: o primăvară apocaliptică („Silent Spring”), în care așezările omenești nu vor fi golite de oameni, ci de păsări. O primăvară în care cântul îmbătător al păsărilor nu mai poate fi auzit, fiindcă ele s-au retras sfioase nu printre crengile copacilor, ci printre clipele zilelor. Lucrarea se referea la modul în care substanțele „biocide” (insecti-cide, ierbi-cide ș.a.m.d.) produc efecte letale mult dincolo de ținta pe care o vizează, pe întregul lanț trofic care include respectivele specii. Răsunetul scrierii, care a fost adulată și intens contestată în egală măsură, îl auzim și azi, și cu mirare și umilință trebuie să recunoaștem că realitatea este mult mai tragică decât cea pe care Rachel Carson a imaginat-o în noaptea unei suferințe anticipate.

Anticiparea venea tocmai de la John Keats (puneți mâna și gugăliți, nu vă dau totul mură în gură!) care acum peste 200 de ani imagina o lume în care „nicio pasăre nu mai cântă”. După visul lui Keats, și avertismentul lui Carson, exact asta vă este dat să trăiți: o primăvară tăcută, fără relief sonor și fără farmec, fiindcă păsările cântătoare nu mai fac parte din peisajul european. 

În ultimii 40 de ani, Europa a pierdut 60% din populația sa de păsări sălbatice. Toate cântătoare. Zilele și nopțile noastre, și mai ales diminețile, sunt de o tristețe fără seamăn, se hrănesc cu ce a mai rămas. Desigur, nu ne pasă, fiindcă avem atâta muzică pe internet, inclusiv ciripit de „păsărici”, că nu mai avem nevoie de zgomotul naturii. Ne simțim confortabil cu zgomotul de infern produs de confrații noștri întru umanitate, care, cu agitația lor disperată, menită să câștige bani, acoperă orice alt sunet al naturii, care este mama noastră, dar și victima noastră favorită.

Să presupunem că lumea noastră cinică și mercantilă poate să-și continue existența și fără acele minuscule alcătuiri împănate, mari iubitoare de cântat în zori de zi. Dar, dacă ne uităm cu atenție la cauzele care au determinat acest tragic regres, ar trebui să ne înspăimântăm și să ne pierdem încrederea, somnul și trufia. Utilizarea necontrolată și obsesivă a „-idelor” de tot felul (nu am s-o uit niciodată pe bunica mea, fie-i ignoranța iertată, care făcea găinilor adevărate băi de DDT „ca să moară păduchii”) a distrus populația de insecte care constituie hrana de căpătâi a conlocuitoarelor noastre cântătoare.

Suprafața împădurită sălbatică s-a  redus treptat, răpindu-le cântătoarelor locurile de cuibărit și  adăpostire. Într-un efort lăudabil, dar steril, mai-marii planetei și-au propus ca până în 2030 o suprafață de 30% din suprafața planetei să fie protejată pe căi legale, cu braț armat la nevoie. Studii recente arată că fără o protejare a 50% din suprafață declinul lumii naturale va continua inexorabil. Și nu vreau să-mi vorbiți cumva despre „înverzirea planetei”! Cu toate eforturile făcute de China, „înverzirea” nu este decât un efect vizual al extinderii exploatațiilor agricole – toate pe seama mediului natural. Înlocuind o lume sănătoasă, auto-sustenabilă, cu o lume falsă, artificială, menită să producă o singură plantă, în detrimentul (aceasta însemnând anihilarea, uciderea) oricărei alte forme de viață.

Și acesta nu este decât un aspect oarecare al ofensivei umanității împotriva mediului natural. Lumea naturală este în retragere oriunde te-ai uita: în ultimii 40 de ani 53% din lacurile planetei și-au redus volumul de apă. Ghețarii dispar ca și cum plite gigantice ar încălzi sub ei. Organizația Meteorologică Mondială estimează că 2024 – 2027 vor fi cei calzi ani din întreaga istorie a omenirii moderne. Iar 2027 ar urma să fie anul în care, fără regret și umilință, vom depăși pe plan global pragul încălzirii de 1.5°C față de epoca pre-industrială. Iar păsările cântătoare vor fi atunci și mai puține – o, cât de puține…

În 2015 omenirea s-a angajat, printr-un istoric acord semnat la Paris, să limiteze creșterea globală a temperaturilor la 1,5°C față de epoca pre-industrială. Până acum nu s-a reușit nicio acțiune cu adevărat relevantă și consistentă în acest sens. Iar veștile care vin din lumea academică (în domeniul acesta veștile sunt mai mereu descurajante…) afirmă că degradarea mediului natural, încălzirea globală și creșterea nivelului oceanelor vor continua un număr încă neștiut de secole, chiar dacă omenirea va împlini acest măreț și iluzoriu obiectiv. Iar în tot acest timp numărul păsărilor cântătoare, din nou o spun cu tristețe și disperare, va scădea precum gheața pusă în jar.

Cei mai cinici dintre noi pot spune: „Ete na, lumea poate continua și fără păsări cântătoare!” Fără a se gândi, măcar o clipă, că lumea ar putea continua, și mult mai bine, fără ei…

Mihai E. ȘERBAN