Oglinda neagră

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      2 saptãmâni în urmã     702 Vizualizări  

Relația maladivă între boleșnițe și tendințele suicidale ale oamenilor sunt cunoscute de multă vreme. Poetul latin Publius Ovidius Naso, cunoscut și pentru faptul că s-a sfârșit în exil la Tomis (Constanța), relata despre un val de sinucideri în timpul unei ciume, pentru „a ucide frica de moarte cu mâna morții”. În timpul „gripei spaniole” numărul de sinucideri în Europa a crescut cu o treime, îngroșând astfel nota de plată a respectivei pandemii.

Autoritățile sanitare erau, deci, prevenite asupra riscului suicidal în vremuri de pandemie. Totuși, sondajele de actualitate sunt de natură să ne îngrijoreze; în această vară, un sondaj al Centrului pentru controlul și prevenirea bolilor din S.U.A. a arătat că o zecime dintre respondenți coceau gânduri de sinucidere. În categoria de vârstă 18 – 24 de ani proporția era de 25%! De altfel, peste tot în lume această tendință este prezentă; fie că este vorba despre Japonia, S.U.A., despre Nepal sau Tailanda, incidența suicidului, a căutării unei reflecții iluzorii într-o oglindă neagră, pare să fie într-o creștere semnificativă.

Cum putem explica acest fenomen dureros și întristător?

În primul rând, nu mai știm să pierdem. Mica noastră libertate, mica noastră afacere, micile noastre interese trebuie să rămână neatinse. Iar atunci când vreo autoritate, superioară nouă pe plan social, ia vreo măsură care ne afectează, chiar și temporar libertățile și interesele noastre, țipăm ca din gură de șarpe. Și reacționăm. Refuzăm măsurile elementare de protecție, ne înghesuim în locurile care ar trebui să rămână goale, luăm atitudine agresive sau încăpățânate, îi boscorodim pe cei care sunt „împotriva noastră” și beneficiem din plin de binefacerile democrației, din care ne arogăm toate drepturile și refuzăm toate îndatoririle.

Nu mai știm să avem răbdare. Nu mai știm să îndurăm, să „ținem capul la cutie”, cum au făcut generațiile dinaintea noastră în situații cu mult mai potrivnice. Bunicii mei au trecut prin două războaie mondiale, cu orori și privațiuni de nedescris –  au trecut cu bine și au ieșit din vâltoare cu fruntea sus, deși au dat inclusiv tribut de sânge. Confirmând înțelepciunea populară conform căreia ne învățăm mult mai repede cu binele decât cu răul, ajungem să ne descurajăm în fața restricțiilor și constrângerilor pe care această pandemie ni le impune. Bunica mea avea o vorbă înțeleaptă: „Nu vă mai plângeți atâta. Numai război să nu fie.”

Nu mai știm să ne supunem față de autorități. Putem să facem o simplă, dar pilduitoare, comparație cu cei care, mai puțin bogați dar mai apăsați decât noi, reușesc să facă față constrângerilor. În China, Coreea de sud, Japonia, Taiwan și, în general, în întreaga Asie de est, pandemia este ținută în frâu, și nu aduce perturbări semnificative vieții acelor națiuni. Desigur, toți zurbagii din Europa care se exprimă vehement împotriva oricăror constrângeri și măsuri preventive, pentru ca pe urmă să se regăsească pe vreun pat de spital, susțin sus și tare că acele națiuni (mai puțin „prietenele” Coreea de sud și Japonia) mint de îngheață apele, ascunzând cu nerușinare mii și mii de infectări și decese.

Până una-alta, viața acelor națiuni se desfășoară nestingherită. Desigur, cu masca pe față și cu drastice măsuri de izolare socială și națională (acele națiuni, destinații turistice de top, nu au mai primit turiști străini de peste șase luni). Dar nu ai să vezi la ei manifestații împotriva purtării măștii, nici înghesuieli la distracție sau la sărutat icoane. Supunerea față de autoritatea publică, atât de importantă de-a lungul istoriei umane, este diferența între Europa și America ciuruite de pandemie, și Asia de est care-și continuă ascensiunea către prosperitate.

Prea mulți oameni trăiesc singuri sau sunt însingurați într-o lume care crapă de atâta prosperitate și de atâtea drepturi. Și la noi începe să se manifeste o modă care face furori în Anglia și S.U.A.: „drink after work” (pileală după muncă). După zece ore de muncă și 2-3 ore de pileală, generos stropite cu tării și bere, oamenii merg „acasă”, unde locuiesc singuri, unde mănâncă chipsuri și adorm pe canapea.

Nici cu familiile nu-mi este rușine. Prea multe familii trăiesc nu prin ceea ce se petrece între pereții locuinței comune, ci înafara lor. Mâncatul „în oraș”, sau „la mol”, mersul „la șoping”, spectacole, biserici, mânăstiri, distracții de tot felul, ieșiri în vichend, ieșiri „la cabană”, siti-breichuri, mersul la cinema, la sală, ieșirile cu băieții/fetele făceau viața plină de savoare, frumoasă și… suportabilă. Acasă… fiecare cu televizorul său, cu telefonul său și cu feisbucu’ său și cu căștile sale, cu funcție de atenuare a zgomotului ambiental.

Ce te faci că în perioadele de carantină și de izolare toate acestea dispar, spre marea ta disperare, și constați că din viața ta nu a mai rămas mai nimic, doar un piculeț de muncă, și trebuie să împarți un spațiu dintr-o dată strâmt cu niște persoane despre care nu știi prea multe… Desigur, dai din colț în colț, te nevrozezi și ești din ce în ce mai tentat să cauți umbre în oglinda neagră, loc al unui univers strâmb și întortocheat, din care nu există scăpare. Ca să înțelegeți amploarea fenomenului, aflați că în S.U.A. numărul de apeluri ale tinerilor la liniile de asistență pentru cei cu tendințe suicidale a crescut de opt ori.

Pandemia a scos în evidență principala racilă a lumii civilizate: prefăcătoria. Ne prefacem a avea familii, când preferăm să avem activități cât mai multe și mai consistente în afara celulei familiale. Ne prefacem a fi ceva ca ființe omenești, când nu suntem decât un pachet hiperbolizant de activități, care ne dau iluzia că trăim, când de fapt trăim viața altora.

Iar atunci când prefăcătoria nu mai poate funcționa, ca în aceste vremuri de pandemie, suntem tentați să ne refugiem în contestare, teorii ale conspirației (vedeți „succesul” mișcării Qanon), sfidare pe față, violență chiar. Un adevărat balet sinistru al îndărătniciei, care interzice oamenilor să găsească reflexii limpezi în oglinda cea neagră.

Atunci când vă e bine, investiți în familie. Investiți în voi – nu în bestia socială, ci în voi cei adevărați și profunzi, cu rădăcinile ancorate în fondul comun de umanitate. Este singura investiție care vă apără în vremuri de restriște. Să fii este mult mai important decât să ai.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About