Oameni fără „AIASTAN”

Bunica mea maternă era armeancă, dintr-o veche familie care făcea parte dintre fondatorii, acum 400 de ani, ai miraculoasei urbe someșene Armenopolis (Gherla). Simțind cumva în vene un mare mister al începuturilor mitice și al migrațiilor însângerate, am studiat cât am putut despre istoria „strămoșilor” mei. Ba chiar am încercat să învăț limba armeană. Dar nu erau profesori, nici abecedare, nici internet. Un armean bătrân m-a învățat câteva cuvinte, din care nu-mi mai amintesc decât unul singur.

AIASTAN. PATRIE. Nostalgia tainică care-mi cutreiera venele adolescentine era, fără îndoială, prezentă și în venele măruntei comunități armenești din Gherla. Erau deja puțini, și demult s-au refugiat în amintiri familia Kovrig (cu cele trei fete frumoase precum florile), doctorul Daibucat (primul care a avut grijă de dinții mei) și Andranik (prietenul meu din copilărie, botezat cu numele eroului națiunii armene). În venele armenilor se găsea și o otravă lipicioasă și insistentă: genocidul din 1915, în care un număr necunoscut de armeni (până în 1,5 milioane) au fost căsăpiți de autoritățile turce, disperate de prăbușirea mărețului Imperiu Otoman.

În felul acesta se încheiau (temporar) milenii de jaf, abuz și împilare pe care le-au suferit națiunea armeană. Națiune care, la începutul secolului IV e.n. a făcut una dintre cele mai păguboase alegeri din istoria omenirii: s-a creștinat, fiind prima națiune creștină a planetei. Desigur, la acel moment nimic nu părea să umbrească viitorul unui cvasi-imperiu, al cărui teritoriu atingea trei mări (Neagră, Mediterană și Caspică). Dar. peste un mileniu, când marele val al Islamului a cuprins Orientul Mijlociu și Caucazul, armenii și-au văzut  patria ciopârțită, credința și naționalitatea oprimate și distruse și agoniseala jefuită sistematic și nemilos de către noii stăpâni.

După încheierea răfuielilor între Rusia și Turcia armenii s-au ales cu un AIASTAN mărunt, cocoțat în inima munților, de unde se uitau cu jind și durere la simbolul lor sfânt – Muntele Ararat – aflat acum în teritoriu turcesc. Mai mult chiar, tembelismul autorităților rusești și sovietice a făcut să includă în teritoriul Azerbaidjanului o zonă dintotdeauna populată masiv de armeni: Nagorno-Karabah, sau Arțah. Occidentul, care ar putea fi singurul factor de presiune asupra națiunilor turcice aflate în plin proces de expansiune, se codește să aibă o atitudine tranșantă, fiindcă are nevoie de prietenia Turciei (contrabalansarea Rusiei la Marea Neagră) și a Azerbaidjanului (prețios furnizor de prețioase gaze naturale). Mai ales că sărmanii armeni… ce au ei de oferit lumii…ceva coniac… ceva creștinătate străveche… nimic interesant, nimic important.

Le-au reușit planurile de a pune cu totul stăpânire pe Arțah. Turcia și Azerbaidjanul pregătesc pasul următor: un coridor terestru, prin trupul Armeniei, între cele două republici turcice, prilej de integrare deplină și glorioasă. Și o vor face, fiindcă nimeni nu are interesul să-i oprească. Din nou, ca în ultimele 15 secole, victimele vor fi sărmanii armeni, a căror singură vină va fi aceea că pământurile lor strămoșești se află în calea ambițiilor și poftelor națiunilor islamice vecine, care mai nou sunt prietene cu singurul susținător (Rusia) pe care armenii l-au avut vreodată și care acum pare că i-a vândut pentru cei 30 de arginți ai războiului…

Poate acum înțelegeți pentru ce am un dispreț profund față de acea categorie de oameni numită „politicieni”. Înțeleg că menirea lor este să se îmbogățească peste măsură și cu orice preț – aceasta este, pentru cei mai mulți dintre ei, singura motivație adevărată pentru discursul lor prefăcut, perfid și mincinos. Dar, dă-o-ncolo, chiar atât de ticălos să fie sufletul tău negru ca fundul ceaunului încât – văzând o asemenea crimă și împilare – să nu dorești deîndată să faci ceva (că doar asta se presupune că este meseria ta!) pentru a asigura dreptul la supraviețuire și la existență demnă a tuturor oamenilor de pe această planetă?

Se pare că nu, nici vorbă, și acesta este un lucru de o tristețe incomensurabilă. Și pe care nimeni din tagma mincinoșilor de profesie nu o poate explica convingător oropsiților rohingya din Myanmar, tigris din Etiopia, huti din Yemen sau armenilor din Arțah (în total, la scara planetei, peste 108 milioane persoane sunt fugite din casa sau patria lor). Știu că e greu: cum să explici unor întregi populații, care au câteodată milioane de oameni, că trebuie să-și abandoneze pământurile strămoșești, casele în care s-au adăpostit, au trăit, au iubit și și-au întemeiat familii? Lăsând în urmă grosul agoniselii, inclusiv icoanele sau însemnele sfinte și fotografiile de familie pe pereți…

Și toate acestea în condițiile în care politicienii, cei care ar trebui să vegheze la bunul mers al umanității, ba sunt chiar gras plătiți pentru aceasta, sunt complet neputincioși și dau declarații împăciuitoare capabile să înece peștii. Bunica mea armeancă, femeie dârză care a trecut prin două pârjoluri  mondiale, avea obiceiul să ne spună atunci când ne auzea plângându-ne: „Lasă, numa’ război să nu fie!”.

Câtă dreptate avea! Imediat după dreptul la viață, acesta ar trebui să fie un drept inalienabil al oricărei ființe umane: acela de a avea un loc pe care să-l poată numi Casă. Patrie. AIASTAN.

Mihai E. ȘERBAN