O pildă cu păianjen

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      2 saptãmâni în urmã     654 Vizualizări  

În bucătăria mea, în colțul de sub calorifer, și-a întins plasa fragilă un păianjen. O fărâmiță de viață, cu opt piciorușe de-abia vizibile, care patinează amarnic atunci când se aventurează, din când în când,  pe gresia lucioasă precum oglinda. De fiecare dată îl culeg pe o foaie de hârtie și-l duc în colțul său, care începe probabil să-i semene cu o închisoare fără ziduri și gratii.

Fără îndoială, el pornește de fiecare dată în căutarea hranei atât de necesară vieții. Viață pe care ar putea extrem de ușor să și-o piardă dacă nu-i observăm la timp minuscula făptură. În același timp, îl înțeleg foarte bine. Păianjenul nu-și dă, probabil, seama, dar să-și facă plasa în bucătăria mea a fost cea mai nefericită alegere a vieții lui. Muște nu sunt nici vara, darmite în miezul iernii. Colac peste pupăză, datorită temperaturii luxuriante din casă, el nici nu poate hiberna, ca toți semenii lui.

Destinul său tragic mă impresionează profund. Am încercat să-l hrănesc cu bucățele infime de carne, pe care le-am aruncat în plasa lui, pentru a mima o „captură”. Le-a ignorat pe deplin, poate fiindcă nu s-a inventat încă porcul cu aromă de muscă… Cum va face atunci față sezonului rece, care va mai dura cel puțin două luni de acum încolo? Va supraviețui fără hrană? Și chiar după aceea, dacă mai este viu, nu ar fi de dorit să-l transfer afară, în mediul natural, unde să aibă șansa de a vâna și de a-și întâlni semenii? De fapt, afară, în jurul blocurilor din acest complex „de elită”, nu există decât petice de gazon, cu trudă întreținut și cu mare cheltuială udat toată vara, dar care în mod sigur nu adăpostește păianjeni.

Știați că pe un hectar de pajiște sălbatică trăiesc (în Marea Britanie, de exemplu, știți cât de activi sunt cercetătorii britanici…) până la 5,5 milioane de păianjeni? Ceea ce înseamnă 550 de exemplare pe metru pătrat, care toate sunt devoratoare de insecte. Care, și ele, sunt cu miile pe fiecare metru pătrat de pajiște, aproape toate invizibile sau insesizabile (cu excepția căpușelor, a căror supremă vină este că se hrănesc cu sânge de mamifere, inclusiv om).

Comparați această bogăție de viață cu sărăcia extremă a peluzelor care au fost create doar pentru „impresia artistică” și fala bogătanilor. O peluză atent tunsă, stropită cu tot felul de chimicale sofisticate (îngrășăminte și insecticide „dedicate” insectelor și păianjenilor) este însăși definiția unui deșert vegetal – verde, dar îmbogățit doar de fragila iarbă pe care ne străduim s-o ținem în viață.

Din punctul de vedere al biodiversității și al normalității naturii, efortul nostru de a steriliza și a aseptiza mediul din jurul nostru este o adevărată crimă ecologică. Și  nu vorbesc aici doar despre somptuoasele noastre peluze,  întinse în jurul piscinelor la a căror puritate veghem cu ochi de vultur, fiindcă am putea fi tentați să spunem: „lasă, că-i rămâne și naturii destul să-și facă numărul!”. De fapt, nu este deloc așa!

Toate câmpurile cultivate de om se află în aceeași situație de deșert biologic ca și peluzele. Le privim cu ochi mulțumiți și spunem: „Ce verde, ce frumos, ce rodnic!” Este rodnic, fiindcă acele imense câmpuri agricole sunt dedicate în exclusivitate unui anume tip de cultură agricolă, care este ajutată în creștere de tot felul de lucrări de întreținere, fertilizare, igienizare și apărare contra „dăunătorilor”. Ca să vezi… dăunători! Miriadele de insecte și arahnide sunt considerate un pericol la adresa intereselor umane (și chiar sunt, fiindcă diminuează productivitatea recoltelor), și sunt combătute fără milă și fără strop de discernământ.

La fel de păcăliți suntem atunci când vedem verdeața copleșitoare a țărilor care se lăfăie sub soarele tropicelor. Abundența palmierilor de tot felul „dă” foarte bine în filmări și selfie-uri, dar trebuie să luăm aminte că plantațiile imense de palmieri pentru ulei sau pentru nuci de cocos sunt în fapt adevărate deșerturi biologice, cu producție scăzută și biodiversitate și mai scăzută. Trei țări (Indonezia, Filipine, India, în această ordine) asigură 71% din producția mondială de cocos. Iar plantațiile întinse pe milioane de hectare le-am văzut cu ochii mei: sub falnicii palmieri, cu mănunchiurile lor de fructe de ulei sau de nuci de cocos, nu crește mai nimic; poate o iarbă pricăjită, și ici-acolo câte o tufă care să încăpățânează să supraviețuiască.

Acesta este răul cel mare. Nu faptul că în lumea noastră „civilizată”  transformăm locurile în care locuim în adevărate deșerturi biologice, unde viața este strict controlată, iar pe acele forme de viață care nu ne convin le considerăm „dăunători” și luptăm necruțător împotriva lor. Ci faptul că, la o scară infinit mai mare, aplicăm aceleași pretenții și mediului pe care îl artificializăm ca să producă pentru noi și cu aceeași ardoare criminală luptăm împotriva „dăunătorilor”, fie ei insecte, păianjeni sau orangutani.

Asta este ceea ce facem planetei. Asta este ceea ce ne facem nouă. Și tare mă tem că la primăvară, dacă păianjenul meu neinspirat și ghinionist va mai fi în viață, va trebui să-l duc departe, foarte departe, pentru a găsi măcar un tovarăș din specia lui.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About