O parabolă cu broaște

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     699 Vizualizări.  

M-a amuzat copios o caricatură din presă. O broască se bălăcește nepăsătoare într-o cratiță cu apă pusă pe foc și face conversație cu o broască aflată pe afară: „Da, simt că apa se încălzește încet. Dar asta este o problemă pentru generațiile viitoare, nu-i așa?”

După care am căzut pe gânduri. Am râs la respectiva caricatură fiindcă era brodită după rețeta standard a umorului de calitate: o problemă serioasă era plasată într-un context neașteptat, deci amuzament garantat. În schimb, după ce efectul hilariant se estompează, constatăm că hazoasa caricatură nu avea drept subiecte două broaște, ci umanitatea luată în ansamblul ei. Omenire care se bălăcește în apa pe care tot ea o încălzește, fără a-i păsa de consecințe… sau, în cel mai „bun” caz, știind că urmările încălzirii vor afecta mai ales generațiile care urmează după noi.

Iar aceste urmări sunt dintre cele mai de speriat. Să ne referim doar la situația oceanului planetar – unul singur, fiindcă toate corpurile acvatice comunică între ele. Desigur că nu știați că o bună parte din căldura generată de arderea combustibililor nu se duce în cosmos, nu staționează în atmosferă, ci coboară în oceane, aducând o încălzire rapidă și semnificativă a apelor. Așa cum pădurile tropicale sunt plămânul atmosferei, oceanele sunt retorta vieții și reactorul generator de climă al planetei. Primul simptom al încălzirii oceanelor: pieirea coralilor, pe fondul acidificării apelor. Al doilea: intensificarea fenomenelor meteorologice extreme (secetă, furtuni, ploi devastatoare). Al treilea, și cel mai trist: diminuarea biomasei vii din oceane, asociată cu relocări surprinzătoare ale viețuitoarelor. Fenomen care, avertizează cercetătorii, seamănă izbitor cu marea extincție planetară care a avut loc în urmă cu 250 de milioane de ani.

Sunt sigur că, mânați de același egoism funciar care caracterizează ființa umană, unii dintre cititori vor gândi: ce mai e și asta? Avem pe cap un război sângeros, prețurile cresc în draci, am ajuns să punem carburant cu pipeta, creditele bancare se scumpesc de nu mai răzbim și ție, măi nenică, îți arde de situația planetei? După ce am pierdut doi ani prețioși cu pandemia (ani în care, fie vorba între noi, ne-am descurcat să poluăm aproape la fel de temeinic cum o făceam și înainte), acum ni se duc pe copcă și „finanțele” cu care ne pregăteam să cumpărăm mai dihai pe internet și să călătorim în tot felul de vacanțe exotice…

Asta este, acesta este modul nostru de-a aborda lumea: am dori ca nimic neplăcut să nu se întâmple, iar când se întâmplă ceva să fie musai în felul în care ne dorim noi. Din păcate, tot ce se întâmplă acum este mai degrabă neplăcut. Și răul este dublu, fiindcă aceste evoluții maschează răul cel mare, răul cel atotputernic și omniprezent: poluarea galopantă și distrugerea accelerată a mediului natural care sunt asociate tuturor activităților umane, oricât de „ecologică” (sau  verde) ar fi eticheta de pe ele.

Locuiesc acum în Filipine, un loc fără etichete verzi. Verde mai este încă natura, activă și splendidă în fiecare din zilele anului. Filipinezii, în schimb, nu se arată deloc impresionați de bogăția naturală care le-a fost hărăzită de destin. Ei doresc să trăiască precum noi, cei „civilizați”: case de beton, autoturisme masive (neapărat camionete cu benă, că arăți mai important…), electrocasnice de tot felul (neapărat aer condiționat, că destul ne-am prăjit în căldurile astea…), alimente industriale (că destul am mâncat puii ăștia sfrijiți…). Beneficiind de toate acestea, filipinezii simt, fără nici o îndoială, că au o viață „mai bună”…

Și nici măcar nu le trece prin cap că jefuirea fără limite a mediului natural (vestitele soiuri de „lemn exotic” vor fi curând o palidă amintire) și consumul demențial de produse ambalate în doze unice, și vânzoleala obsesivă cu motociclete răblăgite care poluează în draci, și aruncarea în natură a apelor uzate (care ajung, conform celor mai elementare legi ale fizicii, în râuri, mări și oceane) distrug în ritm accelerat mediul natural atât de splendid și de bogat.

Aici este marele rău. Războaiele se termină odată și-odată, recesiunile vin și trec, la fel și pandemiile. Dar trebuie să înțelegem un adevăr simplu: presiunea omenirii asupra mediului natural ESTE CUMULATIVĂ. Repet: CUMULATIVĂ! O tonă de CO2 rămâne, în bună parte, PE VECI în atmosferă. Ca să nu mai vorbim de plasticele insidioase, care ne-au cotropit până și corpurile la care ținem atât…

În definitiv, pentru ce ar trebui să le pese filipinezilor mai mult decât ne pasă nouă? Până mai ieri erau săraci lipiți; a sosit timpul să beneficieze și ei de „binecuvântările” vieții contemporane. Marile concerne alimentare europene și americane, marii producători japonezi, chinezi și sud-coreeni, produc poluând, vând produse care poluează, și-și freacă mulțumiți mâinile în timp ce numără miliardele grase pe care le câștigă de pe urma acestui sinistru ecocid (pentru neștiutori: ucidere a mediului natural). Măcar filipinezilor nu le pasă fiindcă nimeni nu-i informează și nimeni nu le deschide ochii.

Dar ce te faci cu europenii, cei care vor ca până în 2050 să devină „neutri” din punct de vedere climatic? Aici lucrurile se complică iremediabil, fiindcă mai nimeni nu vorbește deschis despre ceea ce nu industriile europene trebuie să facă, ci ceea ce consumatorii europeni trebuie să facă. O listă scurtă: să renunțe la carne, să renunțe la majoritatea electrocasnicelor, să folosească telefoanele mobile și electronicele de tot felul cel puțin 7 ani înainte de „înnoire”, să renunța la folosirea zilnică a autoturismelor sau să se debaraseze de acestea, să cumpere din hipermarketuri jumătate ca până acum (și să consume tot!), să zboare cu avioane pe distanțe lungi odată la 8 ani, să cumpere maxim 3 articole noi de îmbrăcăminte pe an…

Ce ziceți, nu vi se pare aceasta mai rău decât un război (al altora, desigur, noi ne facem intens planuri de vacanță)? Sau decât o pandemie – care însă nu ne-a adus decizii dureroase pe viață, așa cum ar fi renunțarea la sesiunile de shopping compulsiv, care ne fac să ne simțim bogați, puternici și importanți? Nu aceasta este tragedia supremă a omului – renunțarea voluntară la binefacerile perverse ale confortului, îndestulării lacome și risipei nepăsătoare care au ajuns să caracterizeze existența umană în secolul 21?

Într-o zi va trebui să luăm astfel de decizii. Dar atunci va durea cu adevărat. Iar caricaturile cu broaște nu ne vor ajuta în nici un fel.

 

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About