Înger și demon

Într-o cunoscută snoavă orientală, discipolul îl întreabă pe maestru: „De ce există în lume oameni buni și oameni răi?” Maestrul răspunde: „Fiindcă în fiecare dintre noi există un tigru bun și unul rău, care mereu se luptă să se facă stăpâni pe firea ta”. Discipolul: „Care dintre tigri câștigă lupta?” Maestrul punctează: „Cel pe care îl vei hrăni tu!”

De când există reflecție conștientă și comunicare structurată, savanții, filosofii și clericii își pun cu insistență o întrebare: cum încep, cum se manifestă și unde ne duc binele și răul care se luptă fără încetare în noi, punându-ne în situații dintre cele mai neașteptate? Cum este posibil ca de la cea mai înaltă empatie (expresie a „binelui”) față de semeni, până la cea mai energică disprețuire a lor (expresie a „răului”), să avem o paletă practic infinită de configurații psihice, în așa fel încât de la donatori compasionali, anonimi, de rinichi pentru bolnavi nenumiți și până la ucigași în serie sau izvoditori de genocide, să avem de toate în vastul tablou al umanității?

Mai întâi de toate, după cum arată studii recente, există o condiționare strict biologică, anatomică, a înclinării empatice sau psihopatice. Este suficient să amintim că structura cerebrală numită „amigdală” prezintă, în cazul persoanelor empatice, o activitate mult mai intensă decât la majoritatea ființelor omenești, în timp ce amigdala psihopaților pare pusă în creierul doar pentru a umple o gaură prin care, altfel, ar fi bătut vântul. 

Rădăcinile comportamentului nostru se află în creierul nostru. Este celebru cazul americanului Phineas Cage, maistru la căile ferate, al cărui craniu și creier au fost străpunse, în anul 1848, de o bară de fier propulsată de o explozie. Bara i-a distrus cortexul prefrontal, iar Cage – care până la acea dată avea un comportament cald și îndatoritor – s-a transformat într-o ființă rece și indiferentă.

Desigur, după cum sugera maestrul din vechime, există și o componentă evolutivă, de interacțiune socială și de strădanie personală, care poate face ca în noi să prevaleze pornirile empatice sau cele psihopate. De multe ori, din păcate, este vorba doar despre învățarea unui comportament fals, prefăcut. Compasiunea născută din empatie o putem avea și la copilași de câteva luni, dar nu o vom avea cu adevărat la persoanele cu înclinări psihopate care, înțelegând cât de importantă este empatia și întrajutorarea, doar învață să mimeze un astfel de comportament.

Fiindcă atitudinile din acest registru (empatie, generozitate, grijă, sacrificiu, întrajutorare, solidaritate) sunt cele care au permis omului să se afirme ca specie dominantă pe această planetă. Animale pot trăi în hoarde uriașe, dar pe care cel mai mic pericol le derutează, ba le chiar risipește. Însă, dacă avem doi oameni, nu mai mulți, avem șanse importante să-i vedem făcând front comun în fața unei probleme existențiale. Această specializare umană, pe care o numim „integrare socială”, este elementul motor al supraviețuirii celor câteva amărâte de mii de ființe umane din vechime în fața tuturor provocărilor și pericolelor sosite din mediu.

În același timp, și în sens invers cu integrarea socială, acționează specializarea numită „dominația asupra celorlalți”. Comunitățile umane erau unite în interacțiunea cu mediul, fapt care a dus la întărirea atitudinii violente față de amenințările venite din mediu. În același timp, necesitățile de funcționare a comunităților, chiar mici, cereau existența unei ierarhizări a indivizilor, care să ridice în pozițiile de conducători pe cei mai puternici (de multe ori, cei mai violenți) membri ai comunității respective. 

Și, uite-așa, se făcu că specia umană oscilează între o empatie rușinoasă (mi-l amintesc pe Lucian, zdrahon de aproape doi metri, plângând moartea unui pui de mâță rătăcit pe stradă) și o nepăsare criminală și sângeroasă (care face ca  oribile crime și genocide să fie nu numai posibile, dar și explicate cu vorbe mari de către psihopații de serviciu). Nimic nu a fost mai criminal în istoria umanității decât cuvintele meșteșugite cu care indivizi a căror amigdală servea doar drept decorațiune cerebrală au condus națiuni întregi către genocide sângeroase. Hitler a condus o națiune întreagă, în pas de gânsac, către cel mai rușinos genocid produs vreodată; fiindcă nu era produs de huni sau de mongoli, nici măcar de spanioli sau englezi medievali, ci de o națiune care a dat umanității oameni de artă, și de cultură, și savanți, până chiar și politicieni, care au marcat decisiv istoria modernă a umanității.

Înger și demon, asta este omul. Genele sale, și parcursul său social, și strădania sa personală fac ca bătălia din sufletul său să fie câștigată  de tigrul cel bun sau de tigrul cel rău. Pe lângă misiunea lor de explicare a misterelor primordiale (cum s-a născut lumea? cum a apărut omul?) religiile au mai avut o sarcină milenară: să intervină în lupta dintre înger și demon, convingând omul să ia mereu partea binelui. Din păcate, toate au eșuat în mod lamentabil, iar tigrul cel rău este la fel de puternic ca pe vremea înțeleptului maestru. Citiți știrile, inspectați rolurile tribunalelor și, mai ales, cercetați lunga listă a genocidelor și prigoanelor care se petrec peste tot în lume, în timp ce vă bucurați nestingheriți de splendida voastră prosperitate, și veți înțelege.

Și veți mai înțelege, sper, că aveți o misiune. Care sună așa: coborâți în tainițele sufletului precum într-o pivniță plină de promisiuni și, dacă găsiți o fărâmă, o fărâmă măcar, de înger, luați-o cu sfială în palme, și ocrotiți-o, și întăriți-o, și încercați s-o faceți stăpână pe sufletul vostru, s-o transformați în cheia de boltă a ființei voastre.

Atunci, poate, un demon întunecat sau un tigru sângeros se vor întinde sleiți și, cu un oftat de neputință, se vor pierde încet în neființă…