Himera cu 1.000 de fețe

Autor  admin   în  ,      1 lunã în urmã     563 Vizualizări.  

Mi-a picat sub ochi un foarte interesant studiu, extrem de grăitor, care se întreabă așa: „care mai e starea democrației în lume, măi frate?” Și rezultatele sunt complet derutante, dacă nu chiar neliniștitoare (pentru americani, desigur…): pe planetă, doar 6% din populație trăiește în ceea ce (tot noi, ăștia cu studiul…) catalogăm drept „democrație completă”… Adică, pentru a nu lungi suspansul: se consideră că în 21 de state  (1) libertățile civile sunt respectate (2) există control asupra guvernului (3) mecanismul democratic funcționează (4) media este diversificată și independentă.

Se consideră că restul de 94% din umanitate trăiește în „democrații defecte” (39%), „regimuri hibride” (17%) sau „regimuri autoritare” (37%). Verificați vă rog dacă suntem aproape de 100%. Buun. Și acum, întrebarea: care ar mai fi avantajele democrației? Democrația nu ne ferește în niciun fel de nefericire, neîmplinire sau nemulțumire. Vă spun cu mâna pe inimă: este posibil ca în unele dintre aceste „democrații defecte”, sau chiar în sânul unor națiuni pe care le considerăm „autoritare” (ca sa nu folosim termeni mai duri, de genul „opresiv” sau „tiranice”) să fie mulți indivizi care să se simtă mult mai confortabil și mult mai în siguranță decât ne simțim noi în societățile noastre sufocate de reguli, legi și convenții.

Și, dacă vă simțiți șocați de aceste afirmații, nu pot să vă răspund decât într-un singur fel: purcedeți și cunoașteți, cu ochii voștri, prin simțurile voastre, realitățile umane pe care noi ne pripim să le considerăm tiranizate sau oprimate. Dar trebuie s-o faceți nu peste gardul unui resort de 5 stele, nici de după geamul unui taxi cu aer condiționat – trebuie s-o faceți împărtășind experiențe de viață cu localnicii și nu cu persoanele care vă aduc cocktail-uri la șezlong.

Vreau să vă relatez o experiență pe care n-o voi uita niciodată, petrecută într-o țară foarte autoritară (zic unii): China. Orașul Lijiang (provincia Yunnan) este o așezare multimilenară, al cărei Oraș Vechi, „bătrân” de 800 de ani, este o nestemată în salba patrimoniului mondial al UNESCO. O nestemată vie, extrem de vie: fiecare clădire mai mare a devenit un restaurant, o galerie de artă, o discotecă. O nestemată invadată în fiecare seară de hoarde de tineri (nu vă gândiți la violentele hoarde europene…) care se plimbă, se relaxează hoinărind prin magazine sau dansează plini de viață prin discoteci. Tineri cu care, două seri la rând, am povestit – aflând cât de asemănătoare le sunt preocupările cu cele ale tuturor tinerilor de pe această planetă – și am cântat la microfon „Knockin’ on Heavens’ Door”.

Iar acest fenomen nu a fost singular; în Beijing, Xi’an, Luoyang, Taiyuan sau Dali atmosfera era la fel de tinerească, degajată, efervescentă și bogată în simțiri. Până și numeroasa comunitate musulmană din Xi’an (fostă importantă capitală imperială a 4 dinastii chineze și punct de plecare al Drumului Mătăsii) afișa o viață animată, cu moschei aglomerate și comerț stradal sau bazaruri kilometrice, aglomerate și colorate. Cum stăm atunci cu imaginea, atent șlefuită de superficialitatea mediilor occidentale și de propria noastră grabă de a pune etichete superficiale, că Imperiul de Mijloc (China) este un regim autoritar, opresiv și discriminator?

O națiune unde în parcuri oamenii dansează, cântă operă (europeană – apropo, câți europeni cântă prin parcuri operă chineză?), practică arte marțiale, joacă jocuri de societate (majhong și șah – când ați jucat ultime dată?), bântuie seara pe străzi cumpărând mâncare de toate felurile, unde tinerii se strâng liberi la colț de stradă sau prin parcuri, ascultând muzica favorită și vorbind câte-n lună și câte-n stele – poate fi aceasta numită o națiune cu conducere „autoritară”? Nu cumva sunt acele excese „autoritare” din politică pe care le tot invocăm noi doar pretexte pentru a ușura aplicarea unei etichete care să ne permită întoarcerea mai ușoară la tabieturile comode de „stăpâni în virtutea democrației”?

Așa că, atunci când ne grăbim – din insuficiență intelectuală sau din plictiseală existențială – să punem etichete pe alte civilizații, pe alte națiuni, popoare sau comunități, să nu uităm că avem o îndatorire fundamentală, pe care marele Confucius (chinez și el, ce să-i faci?) a definit-o cu 2500 de ani în urmă: „Nu vorbi decât despre lucrurile pe care le-ai făcut tu însuți”. Parafrazând pentru beneficiul acestei pledoarii, am putea spune: „Nu vorbi decât despre lucrurile pe care le-ai cunoscut tu însuți”. (O, câtă tăcere fertilă ar fi atunci în lume!). După cum spuneam mai sus: doriți să aveți o părere personală, competentă și echilibrată asupra unor realități atât de complexe, de copleșitoare cum este situația unei națiuni? Deplasați-vă, faceți-vă o părere personală – după care aveți dreptul de a vorbi!

Personal, m-am săturat de cei care nu-i plac pe francezi „fiindcă sunt superficiali” sau pe germani „fiindcă sunt reci”. Sau pe unguri „fiindcă sunt îngâmfați”. Sau pe italieni „fiindcă sunt gălăgioși”. Sau pe englezi „fiindcă sunt bețivani”. Dacă suntem atât de rudimentari în a cataloga pe cei care aparțin unor culturi atât de asemănătoare cu a noastră și atât de bogate în împliniri, ce ne facem cu catalogarea abuzivă, restrictivă și nedreaptă a unor culturi în care alimentul principal este orezul, iar valoarea cetățenească supremă supunerea față de autoritate? Acestea sunt doar două simple realități, care delimitează semnificativ diferențele între „culturile” europene și asiatice.

Aici, în Filipine, țara mea de pripas, unde alimentul principal este orezul, regulile de protecție împotriva Covid (adânc și vehement contestate, cu infinite masturbări intelectuale, în spațiul european) funcționează și acum fără greș: în toate spațiile publice masca este obligatorie și nu poți intra în niciun spațiu public închis fără prezentarea certificatului de vaccinare. Simplu și eficace; aici, în această țară fierbinte și cu o densitate umană înfiorătoare, pandemia a fost ținută sub control și pare că așa vor rămâne lucrurile.

Poate este timpul să încetăm să judecăm și să categorisim 94% din umanitate prin ochelarii strâmbi ai „democrației”.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About  

Sunt Ionel Lespuc, jurnalist. Alături de mine, am invitat și continuu să invit să scrie oameni cunoscuți ai Clujului. Uite câteva nume: Kai Brand Jacobsen, norvegiano-canadianul care merge de la Cluj în misiuni de pace, peste tot în lume; Cristi Danileț, judecătorul rebel despre care sunt sigur că ai auzit; Emanuel Ungureanu, vicepreședintele Comisei de Sănătate din Camera Deputaților, mereu în luptă cu neregulile din spitale; Dan Clinci, arhitect, omul din spatele concursurilor de soluții care remodelează Clujul; Mihnea Stoica, analist politic, cadru universitar la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării; Mihai Șerban, om de afaceri de succes și maestru de arte marțiale.