Hello, My Friend!

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      2 luni în urmã     1167 Vizualizări  

Am cutreierat planeta, mi-am purtat pașii prin locuri care de care mai îndepărtate și mai exotice (nu în sensul călătorilor „de fițe”, desigur), am avut experiențe personale și individuale în tot felul de locuri și împrejurări și de peste tot m-am întors cu un zâmbet pe inimă. Peste tot, sentimentul frăției umane a fost copleșitor și aducător de bucurie.

În Kenia, deplasările pedestre mă făceau să trec zilnic de două ori pe lângă un tinerel pipernicit (oare trebuie să precizez culoarea pielii?) care, la marginea prăfoasă a aleii, improvizase o vatră pe care perpelea știuleți de porumb. Pentru câțiva firfirici, desigur… Când m-a văzut, s-a luminat tot și a încercat să-mi bage sub nas un știulete cel puțin la fel de negru ca și el.

M-am oprit doar câteva clipe, explicându-i că eu nu consum așa ceva. Nu a fost deloc supărat; mai mult, în fiecare zi în care treceam pe acolo striga în gura mare: „Hello, my friend!” Era prietenos, așa cum prietenos a fost și negrul mititel, cu fața rotundă și mereu zâmbitoare care s-a ținut după mine vreo două ore până am cumpărat o statuetă de abanos, care a devenit unul dintre cele mai îndrăgite obiecte ale mele, unul din categoria „lista scurtă a obiectelor pe care să le iei cu tine pe o insulă pustie”.

În Madagascar, două femei între două vârste, cu zâmbet larg și căldură în ochi, m-au rugat să cumpăr de la ele obiecte de artizanat, motivând „avem nevoie să cumpărăm pixuri pentru copii”. Întrucât acele obiecte nu erau mai interesante pentru mine decât știuleții carbonizați ai negrului din Nairobi, le-am dat totuși 5000 Ariary… adică un dolar și jumătate… sigur fiind că nu am să le mai văd în vecii vecilor.

Când acolo, în vreme ce ieșeam din obiectivul turistic pe care îl vizitasem, le-am găsit pe marginea drumului, țopăind de bucurie și arătându-mi pixurile pe care le țineau în mâini, răsfirate ca niște schelete de evantai. Aceasta se petrecea în Madagascar, care este a 9-a cea mai săracă țară a lumii, unde ai crede că toată lumea ar trebui să aibă o mentalitate de cerșetor sau jefuitor, fiindcă sunt „săraci”, „nespălați”, „leneși” și „tembeli”.

Nici vorbă! În Filipine, țară cu nivel economic mediu spre jos, dar cu popor vesel și școlit, am petrecut câteva minute cu echipa tânără de vânzători ai magazinului, în timp ce restul familiei se ocupa de cumpărături. Când ne-am despărțit, careva m-a întrebat: „Domnule, cum de vorbiți atât de frumos cu noi, în timp ce majoritatea albilor care vin pe aici sunt nemulțumiți, încruntați și ne critică fără încetare?” Am răspuns: „Aceia sunt oameni mărunți și neînsemnați, care se cred grozavi fiindcă au mai mulți bani decât voi și se simt și mai grozavi umilindu-vă pe voi!”

Din păcate, această apucătură este omniprezentă în viața noastră. Este suficient să fac un inventar al amintirilor, domestice sau din străinătate, pentru a constata câte dintre aceste amintiri sunt legate de atitudini disprețuitoare, îngâmfate, discriminatorii, naționaliste, exclusiviste sau de-a dreptul rasiste. Rasismul nu este decât vârful cel ascuțit al aisbergului care se întemeiază de profundul dispreț pe care îl avem față de toți cei care ne sunt inferiori, prin bogăție, sau descendență, sau studii, sau celebritate, sau loc în care locuiesc, sau calitatea hainelor, sau culoarea pielii.

La Brit Awards 2020, rapperul Dave a afirmat: „Chiar și cel mai puțin rasist tot este rasist”. Comentariile de tot felul l-au atacat vehement, acuzându-l în fel și chip că este nedrept și tendențios. Dar acele nenumărate comentarii nu au făcut decât să confirme că refuzul diversității de opinii, refuzul dreptului de a glăsui și de a fi ascultat, refuzul dreptului celuilalt de a fi diferit și de a trăi condus de acea diferență nu sunt decât piatra de temelie a rasismului, care este refuzul dreptului de a exista pentru cei care nu sunt la fel ca noi.

Istoria omenirii este greu împovărată de episoade sângeroase  de o cruzime demențială, toate născute din refuzul dreptului celorlalți de a fi diferiți. Atunci când la aceasta s-a adăugat un fals și rușinos sentiment al superiorității „de rasă”, s-a ajuns la genocid, adică la  ucidere sistematică și perseverentă. Recunoașterea dreptului la viață al ființelor umane este o achiziție foarte recentă pe calea evoluției morale a umanității (Declarația Universală a Drepturilor Omului – ONU, 1948). Dar după 1948 au trebuit să treacă ani buni până când rușinoasa segregare în SUA și sângerosul apartheid în Africa de Sud au fost scoase înafara legii.

Dar, după cum constatăm, acestea nu au fost scoase înafara sufletelor omenești. În Madagascar orice casă mai răsărită are în jur ziduri înalte încoronate de sârmă ghimpată. În China, blocurile vechi au gratii le ferestre până la etajul trei. În SUA nu au ziduri și gratii, dar au o poliție necruțătoare care apare în trei minute și împroașcă cu gloanțe la cea mai mică bănuială, transformându-i pe afro-americani în ținte preferențiale ale jocurilor sângeroase care adesea se încheie cu morți stupide. Fundamentaliștii islamici îi disprețuiesc pe „necredincioși”, considerându-i potriviți numai pentru sclavie sau ucidere.

Dacă eu nu sunt îngâmfat, exclusivist, naționalist și rasist, nimeni – dar nimeni! – nicăieri pe această planetă nu a fost așa cu mine. Câteodată mă cuprindea rușinea văzând cât respect puteau ei să-mi ofere în virtutea statutului meu de „om alb”, știind cât de puțin a făcut această rasă decolorată pentru a merita acest respect. Falsul sentiment de superioritate pe care puterea sa tehnologică i-au asigurat-o asupra altor rase („sălbatici”, „maimuțe” – ultima grădină zoologică cu negri congolezi a fost la Bruxelles, în 1958!) l-au făcut pe omul alb să se creadă cu adevărat un „ȕbermensch” (supraom), îndreptățit să-și trăiască superioritatea prin genocid, jaf și dispreț.

Istoria ne va pedepsi cu blândețe pentru rasismul nostru îngâmfat. Peste un secol, când omul alb va mai reprezenta sub 10% din populația planetei, rasismul supremației albe va fi ceva demult uitat. După cum, sper, vor fi uitate toate formele de rasism care otrăvesc sufletul umanității. Poate că se va defini o nouă rasă, frumoasă ca toate rasele care au existat, indiferent cât de importante sau umile s-au simțit.

Și atunci, pe o alee prăfoasă din Nairobi, în peisajul delirant al Manhattan-ului, sau într-un străvechi hutong din Beijing, ne vom putea privi în ochi spunând: „Hello, my friend!”

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About