Euro 2020. Odă învinșilor

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      3 saptãmâni în urmã     538 Vizualizări  

Și s-a încheiat și marele bâlci mondial al fotbalului. Cele două zone care contează în fotbalul „mare” (Europa și America de Sud) și-au desemnat, după o lungă și traumatizantă așteptare, campioanele. Care se întâmplă să fie ambele de „geantă” latină. În Europa sorții au făcut ca învinsa să fie o națiune saxonă – Anglia. Mai încolo veți înțelege ce însemnătate are acest fapt.

Desigur, cele două campionate s-au încheiat cu momentul apoteozei, când oficiali gomoși și fals cordiali împart medalii și cupe, iar învingătorii triumfali țopăie extatic cu cupa în brațe, sub o ploaie de confetti, mari cât bancnotele care se vor îngrămădi spornic în conturile lor. Și acum vreau să vă vorbesc despre o împrejurare care s-a petrecut aidoma în cele două serbări.

După cum bine știți, ceremonia începe cu acordarea de medalii echipei învinse, cea care „a mușcat țărâna” (ceea ce nu este de fapt deloc adevărat, fiindcă cele două finale au fost câștigate la un gol diferență sau, și mai tragic, la loteria penaltiurilor). Deci cei care au terminat campionatul în poziție secundă sunt echipe foarte puternice, care în traseul lor în campionat au învins echipe la fel de puternice, unele dintre ele campioane europene, sud-americane sau mondiale.

Totuși, momentul de triumf este transformat într-o paradă a neputinței și a dezamăgirii. Aproape fără excepție, învinșii de la Rio de Janeiro și de la Londra și-au smuls de la gât, unii afișând chiar dezgust, prețioasele și impresionantele medalii de vice-campioni continentali. Vice-campioni continentali! Ascultați cum sună! Și se pare că aceasta nu înseamnă mare lucru…

Adevărat, fiindcă trăim într-o lume strâmbă, în care nu contează să fii cu adevărat bun în ceea ce faci, în care nu contează adevăratele tale calități umane, în care contează doar învingătorul, doar cel care rămâne în memoria colectivă ca acela care a condus oștirea sau echipa conducătoare. În care nu contează munca, strădania, suferința și elanul celor care au terminat cu o zecime de secundă mai târziu sau au trimis din greșeală mingea în bară. Și lucrul acesta valabil în toate domeniile.

În urmă cu peste un secol s-a petrecut un episod care a ilustrat perfect această rușinoasă apucătură umană. Era 1911, an în care s-a încins o competiție pentru cucerirea Polului Sud între britanicul Robert Falcon Scott și norvegianul Roald Amundsen. Primul era la a doua sa expediție polară, în timp ce cel de-al doilea avea la activ o salbă întreagă de expediții epocale. Diferența de experiență s-a văzut în modul de organizare a deplasării. Britanicul a contat pe tractoare, ponei și doar câțiva câini, în timp ce norvegianul a contat în exclusivitate pe câini.

Ca să nu întindem prea mult povestea, este suficient să spunem că Scott a atins Polul Sud în data de 17 ianuarie 1912. Doar ca să găsească acolo un cort și o scrisoare a lui Amundsen, confirmând cucerirea punctului cel mai sudic al planetei în data de 18 decembrie 1911…

După milenii și milenii nenumărate de pustietate bătută de crivăț, Polul Sud a fost cucerit de două ori, la interval de 30 de zile! Iar nefericitul Scott a sosit al doilea; asta, într-o lume în care contează doar învingătorul, doar cel care a terminat întrecerea mai bine, el fiind cel căruia îi sunt rezervate podiumurile, șampania, confeti și artificiile, în timp ce învinsul cu o mustață, sau un gram, sau o secundă, stă pe margine, în umbră, și își înghite, cu noduri mari, lacrimile neputincioase ale înfrângerii.

Scott nu a avut timp să-și înghită lacrimile, nici să se odihnească în vreun hotel luxos, unde să facă planuri pentru următoarea competiție. El avea datoria să salveze viața sa și a tovarășilor săi. Vremea a devenit tot mai rea și mai rea, secerându-i cu nepăsare, iar ultimii trei membri ai expediției au murit înghețați, blocați de viscol la doar 20 kilometri distanță de depozitul cu alimente și combustibili. Scott a scris până în ultima clipă în jurnalul său. Ultimele sale cuvinte au fost: „Aveți grijă de ai noștri!”

Suporterii englezi, celebri pentru bădărănia și violența lor, au atacat ca o hoardă de maimuțe înfuriate pe cei trei fotbaliști care au ratat loviturile de pedeapsă (și mai grav: toți trei erau de culoare!). Fără îndoială, acești nemernici habar nu au că un mare compatriot al lor, în urmă cu un secol, și-a dat viața cu seninătate, notând în jurnalul său: „Totuși, noi suntem dovada că englezii pot muri cu un spirit îndrăzneț, luptând până la capăt.”

Lumea noastră omenească este fără îndoială strâmbă și găunoasă dacă face asemenea temenele grețoase „celebrităților”, campionilor, puternicilor, arătoșilor, talentaților. În această lume cu suflet bolnav să fii al doilea (pe podium, ca avere, ca lărgime a bustului sau îngustime a taliei, ca amploare a vocii, ca iuțime a picioarelor etc. etc.) te trimite direct în poziția de „nimeni”. Cel care înscrie cu un gol mai mult într-o confruntare de 130 de minute este tratat ca un rege, în timp ce învinsul are dreptul doar la îmbrățișarea formală a consolării de conjunctură.

Iar spiritul acesta al competiției, al victoriei cu orice preț, colcăie peste tot unde există comunități umane. Sau chiar, oriunde există doi oameni…Și, în fond, nu ar fi nici un păcat dacă am cinsti și celebra pe învingători. Dar exact aceeași cinstire ar trebui acordată și învinsului. Fiindcă cu toții „știm”, încă de când ne zbenguim prin curtea grădiniței,  că a fi învins este o chestiune de mare rușine, care te descalifică ca om – chiar dacă cei care te judecă sunt doar niște saci murdari, umflați de bere și fripturi în sânge.

La 110 ani de la glorioasa înfrângere a lui Scott, îndrăznesc să ridic aici o Odă învinșilor.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About