Debitor sau proprietar? Problema optanţilor maghiari din Transilvania – II

Autor  Ionel Lespuc   în  ,      2 luni în urmã     515 Vizualizări  

Revenim cu scurta lecţie de istorie şi continuăm drumul parcurs de către reprezentanţii români pentru clarificarea definitivă a problemei drepturilor de proprietate apărută în prima parte a secolului XX în Transilvania. Găsiți mai jos prima parte a articolului, publicată ieri pe Media9,.

În uma negocierilor purtate la procesul optanţilor maghiari, în perioada 1923-1930, între delegaţia României, condusă de Nicolae Titulescu şi delegaţia Ungariei, condusă de contele Albert Appony, şi în urma Convenţiilor de la Haga (din 20 ianuarie 1930) şi Paris (21 aprilie 1930), s-a decis că plata despăgubirilor stabilite de Tribunalul Arbitral de la Paris se va face din Fondul Agrar deschis în Elveţia, la o bancă din Basel, de către statul român. Din acest fond au fost plătite despăgubiri uriaşe către Ungaria şi optanţi. Începând cu anul 1931, sumele destinate acestor despăgubiri au fost evidenţiate în bugetul de venituri şi cheltuieli al României. După unele surse, suma despăgubirilor s-a ridicat la echivalentul a peste 100 de tone de aur pur (24 carate), însă în opinia unora, realele despăgubiri s-ar ridica la echivalentul a 600 de tone de aur pur. Este cert însă că exproprierea maghiarilor din Ardeal ce au privit imobilele aparţinând celor din categoria optanţilor şi bisericilor maghiare s-a realizat prin acordarea de despăgubiri din partea statului român.

Prin acordurile de la Paris şi Haga, din 1930, ce priveau despăgubirile de război, situaţia a fost reglementată în mod decisiv şi categoric astfel: Ungaria nu a mai plătit despăgubiri către România, contravaloarea acestora fiind redirecţionată către optanţi, eventuala diferenţă fiind suportată de statul român, iar valoarea finală fiind cea reală (de piaţă).

Însă, evoluţia actuală a demersurilor de după 1990 de retrocedare a proprietăţilor ce au aparţinut optanţilor maghiari relevă necesitatea diferenţierii categoriei optanţilor, formată din moşierii care după Marea Unire au plecat din Transilvania, optând pentru cetăţenia ungară, de cea a grofilor care au rămas pe teritoriul României după anul 1918 şi a căror avere a fost naţionalizată prin reforma agrară din anul 1945. Doar cei din urmă au dreptul la despăgubiri în baza Legii nr.10 din 2001, Legii nr.1 din 2000 şi OUG nr.94 din 2000. În ceea ce priveşte prima categorie, aceştia au fost despăgubiţi de către statul român în urma proceselor de pe rolul Tribunalului Arbitral, nemaiavând dreptul de a invoca pretenţii în baza legilor reparatorii.

Procesul optanţilor a avut ca obiect doar bunurile reprezentând proprietatea privată a moşierilor, nu şi proprietatea publică a statului. Cea din urmă, constând în lotul agricol şi silvic al primăriilor, a fost oferită în schimb, de-a lungul timpului, în compensarea bunurilor imobile cerute de cei menţionaţi mai sus în instanţe şi aflate în imposibilitatea de a fi atribuite în natură.

Argumentele statului român relevă că exproprierile complete ale tuturor posesorilor de proprietăţi s-au realizat în baza unei justiţii sociale nediscriminatorii, optanţii fiind trataţi cu aceeaşi măsură ca ceilalţi cetăţeni sau instituţii ale statului român. Prin urmare, eventualele solicitări de retrocedare înaintate autorităţilor române de către urmaşi ai acestor optanţi ar trebui să fie atent verificate şi analizate, astfel încât să fie evitată generarea unor situaţii în care statul român să devină din proprietar de drept, debitor.

Însă, oare, după 1990, în câte astfel de cazuri au fost depuse toate diligenţele necesare de către reprezentanţii statului român responsabili a apăra patrimoniul imobiliar al acestuia?

Debitor sau proprietar? Problema optanţilor maghiari din Transilvania – I

About