De fapt, suntem proști

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      2 luni în urmã     951 Vizualizări  

De când a luat cunoștință de propria existență, ființa umană nu a încetat să se auto glorifice, să se ridice în slăvi și să-și atribuie calități care de care mai închipuite. În toate sistemele cosmogonice, aceeași nevolnică ființă ocupă locul central, ca și cum ar fi ceva de capul ei. Mai mult, după ce religia monoteistă care va deveni cândva creștinism a inventat o divinitate supremă, a statuat că omul a fost creat „după chipul și asemănarea” acestei divinități.

Mintea noastră nu are pic de liniște. Generate de toate poftele, ambițiile, năzuințele, temerile, spaimele noastre, mii de gânduri ne brăzdează tărtăcuța, dându-ne impresia că avem în cap un fel de viespar care nu se potolește niciodată. Copleșiți de reziliența trăirilor cărora ne supunem, nici nu putem imagina că totul nu este altceva decât un reziduu al memoriei…

Memoria este extrem de importantă pentru orice ființă vie, fiind o funcție legată de cogniție, care se situează foarte aproape de însăși temelia existenței. Fără memorie, este imposibilă asigurarea funcțiilor elementare ale vieții, fiindcă ea permite evitarea pericolelor pentru sfiosul capibara, găsirea și regăsirea surselor de apă pentru uriașul elefant african, sau găsirea partenerelor de reproducere în nesfârșita taiga siberiană pentru împuținatul tigru siberian. Toate aceste importante funcții se întemeiază pe memorie și sunt celebri corbii, care nu numai că rezolvă probleme de perspicacitate dintre cele mai elaborate, dar și rețin în memorie soluțiile găsite, folosindu-se de ele în rezolvarea tot mai rapidă a următoarelor probleme.

Omul este în egală măsură binecuvântat, dar și blestemat, cu un aparat cerebral care permite existența unei memorii prodigioase, fenomenale, fără egal în întreg tabloul vieții terestre. Creiere mai mari există (elefantul, delfinul), dar capacitatea de stocare și, mai ales,  capacitatea operațională a creierului uman sunt fără egal pe această planetă. Acest miraculos instrument a făcut posibilă, pe lângă memorarea întâmplărilor de viață ale indivizilor, transmiterea culturală a informațiilor și crearea unei civilizații specifice (Claude Bernard: „Civilizația este ceea ce omul a adăugat omului”). Pe de altă parte, în viața fiecărui individ, memoria poate face nemuritoare iubirile, pasiunile, trăirile pozitive, momentele de triumf, momentele de împlinire, ceea ce hrănește noi momente luminoase și ridică stavile împotriva trăirilor dureroase și întunecate.

Dar, după cum ziceam, omul este și blestemat să fie înzestrat cu memorie (a cărei putere de cuprindere, pentru un om de rând, este echivalentă cu întreaga informație cuprinsă de web!). Memoria face toate durerile, toate eșecurile, toate neîmplinirile nemuritoare, iar toți dușmanii și făcătorii de rău cu care ne-am intersectat drumul vieții devin și ei nemuritori în memoria noastră (Friedrich Schiller: „ Dacă dumnezeu mă iubește, îmi va da o căsuță simplă, cu arbori în față. Și dacă mă iubește foarte mult, în fiecare arbore va atârna câte unul din dușmanii mei.”). Iar cel mai mare deserviciu pe care memoria îl poate face umanității este iluzia, născută din repetabilitatea unor gânduri și trăiri, și din posibilitatea de a opera cu acestea, că noi am avea ceva numit „spirit”, că am avea libertatea de alegere sau chiar liber-arbitru…

Ființa umană a fost, o vreme foarte îndelungată, o perfectă cutie neagră pentru ea însăși. Tot ce pătrundea prin simțurile noastre se ducea… nu știm unde (situație care caracterizează și azi cel puțin 90% dintre contemporanii noștri). Tot ce ieșea la iveală din aceeași cutie neagră a început să fie analizat, catalogat și categorisit de o pletoră de științe, între care excela psihanaliza. Și, uite-așa, omul s-a trezit cu un spirit bogat, populat de conștient, subconștient, „Acela”, Eu și Supraeu. Construcții intelectuale specifice raționalismului occidental, care nu explică spiritul uman mai mult decât chakrele sau meridianele energetice, explică corpul omenesc.

Toate aceste construcții intelectuale au fost cândva alimentate de elemente acumulate în memorie, pentru a fi ulterior fixate de aceeași memorie, dându-ne iluzia că ele ar putea exista în planul concret, palpabil, material. Fals. Falsă fiind, de asemenea, una dintre cele mai ample concepții greșite cu care ființa umană își hrănește sentimentul importanței și superiorității, și anume iluzia că am avea ceva numit „spirit”. Pe care ni-l mai închipuim, pe deasupra, și „profund”… adică cu ceva numit „personalitate” (ancorată la rădăcina făpturii noastre, care trebuie musai cunoscută, de unde și moda obsedantă a „testelor de personalitate”), altceva numit „rațiune” (unde colcăie mari principii înnăscute, pe care raționaliștii lui Descartes le vedeau plantate în noi de însăși mâna divină) și încă ceva numit „inconștient” (care este de fapt păpușarul care trage sforile în adâncuri,  de unde ne vin faptele spontane și sclipirile de geniu).

Când, de fapt, s-ar putea să nu fim altceva decât simple animale, funcționând doar prin simpla atenție, care ne face să ne îndreptăm atenția spre mediu de 4 ori pe secundă, după care interpretează totul bazându-se pe memorie (și chiar rescriind-o, la nevoie), și care ne dă iluzia de profunzime doar datorită rapidității reacției, pe care nu avem cum s-o simțim și s-o înțelegem. Cel de-al 20-lea cel mai puternic computer al planetei a avut nevoie de 40 de minute de funcționare la capacitate maximă pentru a decoda o singură secundă dintr-o fracțiune de 1% din activitatea cerebrală…

După cum afirmă din ce în ce mai mulți neurologi, psihologi, specialiști în cogniție (cercetați scrierile lui Nick Chater, de exemplu), spiritul nostru este perfect plat, fără nici un fel de profunzimi, de dedesubturi sau complexități. Într-un cuvânt, spiritul nostru este prost și numai continuitatea practicii culturale a născut iluzia că ar putea fi mai mult de atât. În consecință, din punctul de vedere al științei, proști suntem și noi, care consumăm cărți de auto-cunoaștere, auto-motivare și inspirare la metru.

Cu atât mai important devine, astfel, ce simțim, ce gândim și ce hotărâm acum. De aceasta depinde să avem o viață acceptabilă, sau frumoasă. Chiar dacă suntem proști.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About