Dă-i cu DDT!

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      4 saptãmâni în urmã     250 Vizualizări  

Una dintre imaginile emblematice ale copilăriei mele a fost utilizarea spasmodică a DDT-ului (Dichlordifeniltrichloretan). Un praf alb, inodor, insipid, care era ținut la îndemână pentru tot felul de utilizări casnice. Au găinile păduchi? Dă-i cu DDT! Au cartofii gândaci? Dă-i cu DDT! Avem pureci în pat? Dă-i și mai avan cu DDT! La chefurile studențești unul dintre refrenele favorite era: „Dați-vă cu DDT/ Să vedeți ce bine e!”

De la statutul de panaceu  DDT a decăzut la statutul de criminal universal. În 1946 au fost persoane oficiale care au înghițit DDT pentru a-i ilustra lipsa de periculozitate. Azi, după ce am interzis utilizarea DDT,  ne îngrozim când constatăm că acesta s-a acumulat „cuminte” în soluri, în ape, în pânzele freatice, de unde lucrează fără preget la otrăvirea generațiilor viitoare de ființe vii, afectându-le dezvoltarea și generând malformații genetice dintre cele mai diverse. De DDT se leagă începuturile coagulării conștiinței ecologice a umanității: în 1962, Rachel Carson a publicat celebra sa lucrare „Silent Spring” (Primăvara tăcută), în care pune în legătură, pentru întâia oară, fenomene îngrijorătoare petrecute în mediul natural cu utilizarea pe scară largă a infamului DDT.

Titlul lucrării lui Rachel Carson era foarte inspirat. Dacă continuăm să utilizăm insecticide atât de puternice cum este DDT, vor dispărea mai întâi insectele, pe urmă păsările cântătoare (de unde metafora, frumoasă dar înspăimântătoare, a unei primăveri tăcute…). Lucrarea ei a stârnit prima insurgență ecologistă, care a dus, în 1972, la interzicerea utilizării DDT pe teritoriul S.U.A.  Oricum, răul a fost deja făcut: DDT s-a infiltrat în toate ecosistemele, făcând parte până și din lanțul trofic arctic, fiind prezent și în laptele de mamă. Se estimează că în ecosistemele acvatice durata sa de înjumătățire este de 150 de ani… nu-i așa că vă trece cu fiori? Nu-i așa că vă întrebați de unde avem un număr de cancere în tragică creștere, și tot felul de boli ciudate, nemaivăzute?

DDT mai este utilizat, punctual, pentru combaterea malariei. Locul său ca produs de sinteză care dăunează grav umanității, viețuitoarelor și mediului natural a fost luat de antibiotice. Atât DDT, cât și antibioticele, și-au început cariera publică în același an – 1939. Amândouă sunt legate de primele triumfuri ale umanității asupra naturii: DDT distrugea insecte și paraziți de tot felul, pe când penicilina ucidea cu eficacitate germeni patogeni dintre cei care secerau milioane de vieți. DDT era ucigașul perfect, penicilina era salvatorul perfect.

Găinile bunicii mele nu mai aveau păduchi. Internatele, căminele și spitalele nu mai aveau pureci și ploșnițe. În toate aceste locuri, ființele umane erau tot mai sănătoase și mai longevive, datorită penicilinei care salva vieți pe bandă rulantă. Creșterea postbelică fulgurantă a utilizării antibioticelor se află la temelia creșterii impresionante a duratei de viață a indivizilor umani, precum și a creșterii numerice sufocante a umanității (de la 3 miliarde în 1960 la 7,7 miliarde, azi). Dar dacă în cazul DDT efectele nocive au fost foarte repede arătate cu degetul, în cazul antibioticelor situația este mult mai complexă.

În primul rând, din punctul de vedere moral. Omenirii îi este complet indiferent atunci când trebuie să ucidă sau chiar să extermine alte specii locuitoare pe planetă – istoria omenirii este împănată până la refuz de ecocide sângeroase și dezgustătoare. Timp de milenii, un astfel de principiu era valabil și între oameni – o viață omenească nu valora mai mult decât prețul instrumentului folosit ca s-o curme, și istoria omenirii este presărată de genocide încă și mai dezgustătoare. Cu ajutorul providențialelor antibiotice, omenirea voia să producă ecocidul suprem: nimicirea completă a factorilor patogeni care pun, în mod curent, în pericol existența oamenilor și a mult iubitelor animale de crescătorie, a căror carne aceștia o înfulecă hulpav, fără nicio remușcare.

În consecință, antibioticele au ajuns să facă parte din orice schemă „serioasă” de tratament. Le găsești pe toate drumurile, în toate sertarele, în toate gențile de călătorie. Le găsești în rețeta standard a mixurilor alimentare cu care îndopăm numitele animale destinate consumului, inclusiv în „dieta” peștilor de crescătorie. În consecință, antibioticele se răspândesc fără restricție în mediul natural. Au ajuns să fie utilizate abuziv, într-un mod de-a dreptul sinucigaș: deși toate autoritățile medicale avertizează sever, antibioticele sunt utilizate imediat și fără discernământ, pentru cele mai banale afecțiuni: dureri de tot felul, stări „de rău”, banale răceli (viroze). Rezultatul este menit să ne dea frisoane prevestitoare de rău: nu numai că omenirii nu i-a reușit ecocidul „intern” (menit să distrugă factorii patogeni din interiorul organismelor), dar s-a și trezit dând față cu un dușman dintre cei mai teribili.

„Microbii” au lovit înapoi! Nu cu mitraliere, cu napalm sau focoase nucleare, ci așa cum știu ei mai bine: adaptându-se. Studiile au arătat că succesiunea foarte rapidă de generații într-o populație microbiană face posibilă transmiterea de informații despre dușmanul letal (antibioticele) și dezvoltarea de generații viitoare „imune”. Savanții și practicienii din spitale se confruntă acum cu tulpini microbiene super-rezistente, care fac față la zeci de antibiotice cunoscute, și care se propagă cu ușurință în populațiile omenești din ce în ce mai numeroase, și în condiții climatice din ce în ce mai favorabile.

Prin măsurile de urgență luate, omenirea a scăpat de „blestemul” DDT. Cu antibioticele este o altă poveste, fiindcă însăși supraviețuirea unui număr imens de semeni de-ai noștri depinde de conceptul de „antibiotic”. Savanții muncesc pe brânci să dezvolte noi și noi antibiotice, pe cât posibil „cu spectru larg”. Iar noi, toți beneficiarii  nevolnici ai științei, tehnologiei și medicinei contemporane, putem face ceva fundamental, dar extrem de important: să evităm să utilizăm antibiotice, mai ales în situațiile cvasi-suicidale de auto-medicație.

Dacă nu, degeaba am dat cu DDT, degeaba dăm cu antibiotice!

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About