Cutiuța

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     727 Vizualizări.  

Mânat de evoluțiile neașteptate (dar dorite, o, cât de dorite!) ale vieții a trebuit să dau față cu una dintre cele mai ingrate misiuni: recuperarea selectivă a patrimoniului meu personal, ca urmare a hotărârii de a mă stabili la celălalt capăt al lumii, în însoritele și înverzitele Filipine. Selectiv însemnând, nici mai mult nici mai puțin, decât a alege între ceea ce trebuie neapărat să iau cu mine și ceea ce pot să „donez” sau, pur și simplu, să arunc.

Și, uite-așa, am ajuns să pun mâna pe un obiect bine cunoscut, care de mai bine de 13 ani m-a însoțit în toate peripețiile mele locative: o micuță cutie de tablă, împodobită cu delicate motive chinezești, în care mai adăsta preț de două lingurițe o materie prăfoasă care fusese, cu mulți ani în urmă, un strop din cel mai rafinat ceai chinezesc. Și o altă cutie, cutia unei Pandore tenebroase, s-a deschis pe dată: mi-am adus aminte de mâinile delicate și albite de suferință care au mângâiat acea cutiuță pentru a pune în ea o doză din ceaiul „cel mai bun”. Era o răsplată modestă și iluzorie pentru un masaj „chinezesc”, pe care l-am oferit fiicei mele care era măcinată de o boală misterioasă, căreia fiecare medic îi găsea o explicație, dar niciunul nu putea oferi un remediu adevărat.

Explicația cea adevărată a venit atunci când nici ceaiurile, nici masajele, nici remediile naturiste și nici consulturile superficiale ale unor medici plictisiți nu au mai funcționat: era vorba despre limfom Burkitt, o maladie canceroasă din care se înregistrează anual în lume doar 400 de cazuri. Și, desigur, era prea târziu; după opt luni petrecute prin spitale, fiica mea s-a stins în brațele noastre, senină precum lumina pe care a radiat-o întreaga viață în jurul său.

Încercați să vă imaginați durerea unui părinte expus acestei situații: pierderea singurului său copil. O astfel de durere ar fi putut mult mai bine să rămână ferecată în acea cutie întunecată prost păzită de Pandora. Am pierdut destule în viață: bani, proprietăți, prieteni, bunici, părinți… dar, cumva, toate acestea erau pierderi pe care le poți privi cu înțelegere și acceptanță, fiindcă sunt strict ancorate în însăși logica de temelie a vieții. Toate sunt, pe undeva, acceptabile. Dar singura pierdere inacceptabilă este pierderea singurului copil, singura bucurie cu adevărat curată și nepieritoare pe care viața ți-o poate oferi.

Și, uite-așa, am fost nevoit să accept inacceptabilul. Să trăiesc cu el. Și a trebuit să gestionez cumva teribila pierdere și neasemuit de dureroasa împrejurare în care pierdusem nu numai pe ultimul membru al familiei mele, dar și pe cel mai important. Iar calea mea nu a fost nici negarea, nici furia, nici rătăcirea minții, ci ceva care se afla demult în mine și se regăsea în arta mea marțială: ține adversarul aproape de tine, urmează-i fiece mișcare, fii una cu el pentru a-l domina și supune.

Am urmat, deci, toate meandrele durerii, fără a încerca să o ignor, fără a încerca să mă opun, fără a încerca să o urăsc. Taman ca într-o artă marțială desprinsă din viață: când ești atacat pe neașteptate de un adversar nemilos nu-ți pui nicio întrebare, nu ai nicio ezitare și faci singurul lucru logic de făcut – lupți. Până la urmă, toată lupta a însemnat acceptarea durerii, oricât de intensă și de supărătoare ar fi fost ea, precum și așteptare răbdătoare ca ea să se atenueze cu trecerea clipelor nesfârșite. Fiind conștient că acea durere este veșnică, fiindcă ea este mereu adusă în  prim plan către cea care este marele nostru aliat, dar și primul nostru dușman: amintirea.

Așa că…lăsați-mă să-mi amintesc. Lăsați-mă să sufăr. Lăsați-mă să mă zbat în pălălaia unui rug nedrept. Această suferință nu m-a îngenunchiat, nici măcar nu mi-a plecat privirile spre țărână; am renăscut de fiecare dată la fel de iubitor de viață ca întotdeauna și pregătit să îndur suferința cu hotărârea de a transforma-o într-o nouă treaptă a devenirii mele. Devenire în care amintirile dragi sunt cea mai preț temelie a întregii existențe și nu le pot retrăi decât împletite cu povara de durere și chin a momentelor de întunecare și restriște.

Desigur, aceasta este calea mea și doar a mea. Fiecare are o cale a sa, poate doar a sa, de a gestiona durerea. Durerea nu este nimic altceva decât un adevăr întunecat, la fel cum adevărul este o durere  complicată, și arar eliberatoare. Pentru acest motiv pe ușa cabinetului meu de consiliere sofiologică trona inscripția: „Înainte a intra, întreabă-te: cât adevăr ești în stare să înduri?” La fel aș putea întreba acum: „Câtă durere ești în stare să înduri?” Și vă împărtășesc toate acestea din simpla, omeneasca și curata dorință de a vă aduce la cunoștință existența unei căi ciudate și neașteptate de a vă trata durerile: recursul la amintire.

Deci, lăsați-mă să-mi amintesc. Lăsați-mă să iau din nou în mână cutiuța goală, dar plină ochi de amintiri minunate…

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About