Cruntă răzbunare

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      2 saptãmâni în urmã     743 Vizualizări  

Zilele trecute l-am revăzut pe Antoine. Acum trecut de 40 de ani, artist plastic recunoscut, el este fiul unor prieteni din Franța,  primul copil-eprubeta francez. La vremea respectivă, fecundarea „in vitro” părea o procedură SF, un simplu moft elitist menit să dea o șansă cuplurilor care nu puteau concepe urmași pe cale naturală. Azi, constatăm cu stupoare că această procedură ar putea deveni o normă în reproducerea umană.

Azoospermia (lipsa spermatozoizilor din „sămânța” bărbătească) este cunoscută de când lumea. În jur de 1% din populația masculină prezintă această afecțiune. Începem să ne îngrijorăm cu adevărat atunci când numărătoarea de spermatozoizi scade drastic spre zero (scădere de 60% în doar 38 de ani, iar nivelul testosteronului a scăzut cu 39% în aceeași perioadă!) și afecțiunea pare să se răspândească ca un incendiu în întreaga populație masculină din lumea civilizată. Este ceea ce presa mondială, ahtiată după titluri senzaționale, a numit „spermaghedon”.

Se pare că civilizația „fețelor palide” devine hârtia de turnesol a mersului civilizației planetare. După doar 4 secole în care omul alb s-a fălit cu „progresul” său, și cu puterea sa, și cu abuzurile pe care le-a făcut fără să dea socoteală, și cu modul său de viață îmbuibat și risipitor, iată că acum este lovit tocmai la rădăcina supraviețuirii sale, a perpetuării sale biologice.

Natura și-a făcut din plin datoria: ne-a înzestrat cu un mecanism reproductiv performant, în care abundența sutelor de milioane de spermatozoizi oferă ovulului posibilitatea de a-l alege pe cel mai potrivit, după criterii încă neclare (nu vă mirați, cercetări minuțioase arată că exact asta se întâmplă!). În schimb, noi nu ne-am făcut-o în nici un fel și acum constatăm că scăderea demografică în lumea civilizată nu este datorată numai unor cauze de natură culturală (muncă prea multă, distracție prea multă, pornografie prea multă…), ci și unor cauze strict biologice, induse atât de noua noastră cultură, cât și de viața nesănătoasă pe care o ducem (prea multe chimicale, prea multe radiații, prea mult sedentarism, prea multă hrană, prea multe substanțe excitante… doar somnul este cronic prea puțin…).

Poluarea generalizată și, în nenumărate moduri, distrugerea stihinică a mediului natural, încălzirea globală, acidificarea mărilor și oceanelor și creșterea nivelurilor acestora, diminuarea drastică a biodiversității – toate acestea sunt relele pe care noi le-am făcut și le facem, în numele unei nemeritate prosperități. Diminuarea vizibilă a însăși bazei biologice a speciei noastre este răul pe care, în căutarea obsedantă a acelei prosperități, ni-l facem singuri. Omul nu face rău numai planetei care îl poartă cu atâta bunăvoință prin hăurile cosmosului, ci face rău, și în modul cel mai direct, propriei sale ființe. 

Este posibil să existe o imagine mai pertinentă și mai șocantă a dezastrului și a ticăloșiei? Pe măsură ce ne-am „civilizat”, și am „progresat”, și am devenit mai „bogați”, am pierdut nu numai simțul responsabilității față de planeta tutelară, ci și simțul responsabilității față de propria noastră ființă. După doar câteva secole de trai nesănătos, rasa „albă și civilizată” se trezește în fața unei provocări neașteptate.

Ce este de făcut? Cale de întoarcere nu există. Nu putem da ceasul istoriei înapoi, revenind la acele „vremuri de aur” când omenirea avea o viață simplă și turna copii pe bandă rulantă. Vom recurge la laboratoare? Înseamnă că în doar un secol, o clipă la scară cosmică, am trecut de la „sfânta taină a cununiei” la „sfânta taină a eprubetei”, procedură prin care puținii spermatozoizi plictisiți vor stimulați în fel și chip să-și îndeplinească misiunea ancestrală față de ovul. Tot în eprubetele laboratoarelor s-ar putea produce fuziunea între ovulele „albe” (dacă vor mai fi, desigur…) și sperma „colorată”, cumpărată pe bani grei de prin Africa sau Asia de sud.

Să presupunem că bogata „lume civilizată” își va permite costurile exorbitante ale acestor proceduri complicate. Cum va gestiona însă impactul cultural și psihologic al acestei situații atât de complexe? Căci se va schimba drastic modul în care vedem ceva atât de îndrăgit cum este „rodul iubirii”. Cum va evolua atunci dragostea „părintească”? Mama ca mama, ea a purtat copilul în pântec timp de 9 luni și a ajuns să-l iubească prin acea fuziune inversă, miraculoasă, prin care unul devine doi. Dar ce te faci cu dragostea „de tată”? Iubirea unui tată are o foarte importantă componentă biologică, el iubindu-și progenitura în măsura în care instinctele recunosc în acea progenitură propriile-i gene. Unul dintre cele mai îndrăgite momente ale unei familii este „împărțirea copilului”, proces în care fiecare din cei doi părinți, în nume propriu și pentru întreaga sa ascendență, va adjudeca detalii anatomice sau funcționale ale nou-născutului.

Cum vei mai putea spune „nasul l-a moștenit de la bunica Frusina”, când bunica paternă a pruncului are un nume imposibil de pronunțat și paște capre undeva la sud de Sahara? Când pruncul arată minunat, dar are piele arămie, nas turtit și părul des și cârlionțat? Vom da din nou buzna în laboratoare și vom face manipulări genetice care elimină genele care generează această înfățișare, pentru a-l face să arate „ca noi”? După secole de inconștiență, ce cutii ale Pandorei vom mai deschide acum? Un singur lucru știu: la apusul „civilizației albe” se apleacă cu reverență asiaticii și africanii, care vor reuși probabil să parcurgă același traseu evolutiv în mai puțin de jumătate timpul. După care vor fi și ei loviți de aceeași „boală a îmbuibării”.

Ca oricare om responsabil, am făcut și eu oareșce previziuni asupra ultimilor ani ai vieții mele. (Află cum vrei să mori, și vei ști cum trebuie să trăiești). Voi fi plecat mult înainte de finalul acestui secol încins; dar nu pot să nu mă gândesc intens la problemele cu care se confruntă umanitatea în acest încins secol. Și-mi imaginez prototipul omului de sfârșit de secol 21: obez, miop, atonic, cu mușchi dezvoltați doar la degetele care mângâie ecranele. Și, desigur, absolut neinteresat, incapabil de fapt, să se angajeze în activități reproductive.   

Se pare că ne vom distruge pe noi înainte de a distruge planeta.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About