Creierul cu opt brațe

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     936 Vizualizări.  

Recunosc că am fost mereu fascinat de caracatițe. Și nu sunt singurul: când H.G.Wells și-a imaginat  în 1897 invadatori sosiți din Marte, i-a înfățișat într-o formă apropiată de caracatițe. În 1957, Ivan Efremov punea exploratorii stelari ai Terrei în fața unor ființe cu înfățișare și abilități de caracatiță. Cu toate acestea, de-abia acum putem înțelege cât de ieșite din orice tipare sunt aceste ființe, pentru care cu greu poți accepta termenul științific de „cefalopode” („capul una cu picioarele”).

Dar ele sunt departe de placiditatea unui melc sau a unei sepii. Caracatița are 3 inimi care o „motorizează” și nu mai puțin de 9 creiere (!), unul central și câte unul pentru fiecare dintre brațe. Pe lângă această dotare excepțională caracatița mai are ceva ieșit din comun: evoluția a înzestrat-o cu o vedere care depășește cu mult tot ceea ce o precede sau urmează în filmul vieții terestre. Pielea caracatiței este o capodoperă de inginerie, care-i permite să imite nu numai culoarea, dar și textura locului în care dorește să se camufleze.

Plasticitatea trupului caracatiței este proverbială; lipsa scheletului îi permite să ia forme dintre cele mai sofisticate, imitând ființe mult mai periculoase decât ea, precum și să se strecoare prin spații care par de zeci de ori mai înguste decât trupul ei. Efectiv, o caracatiță se poate strecura prin orice deschizătură al cărei diametru depășește cu puțin diametrul ochiului ei (care este singura parte necompresibilă și nedeformabilă a corpului).

O caracatiță este mult mai mult decât atât. O caracatiță este o ființă cu capacități uimitoare și pe planul existenței conștiente. Arta de a se camufla și plasticitatea corporală arată o înțelegere uimitoare a corpului și a posibilităților sale. Cercetări temeinice întreprinse în multe universități prestigioase din lume au arătat că aceste cefalopode posedă capacități cognitive evoluate, simt emoții elaborate și au o interacțiune cu mediul tipică pentru ființele pe care le considerăm „superioare”.

Sunt locuri pe planetă unde caracatițele au clădit adevărate orașe, cu adăposturi individuale și cu căi de deplasare bine delimitate. Ca regulă, sunt ființe singuratice, care-și asigură o existență individualizată. Dar sunt și foarte curioase, studiind în amănunțime obiectele și ființele din jur (ca să înțelegeți, urmăriți impresionantul film din 2020 „My Octopus Teacher”). Savanții care le studiază mărturisesc că ei se simt studiați din când în când. Sau asistă amuzați la dovezile de inteligență produse de caracatițe, cum ar fi cazul caracatiței Otto, subiectul unui centru marin din Coburg (Germania), care a învățat să distrugă becurile de deasupra acvariului său proiectând jeturi de apă, asigurându-și astfel întunericul nocturn.

Poate înțelegeți acum motivele pentru care am fost și încă sunt fascinat de caracatițe. De însușirile lor uimitoare și de inteligența lor sclipitoare. Tocmai pentru aceea, sunt profund mâhnit de pecetea de sânge, cruzime și abjecție pe care omul o pune asupra tot ceea ce-l înconjoară. Constat că semenii mei nu au nici cea mai elementară cunoaștere a acestor uimitoare ființe, în care ei văd doar surse convenabile de proteine gustoase și spectaculoase (în restaurantele asiatice caracatițele sunt servite vii, pe un bloc de gheață care le anesteziază simțurile…). Atunci când sunteți tentați să divagați pe seama „măreției umane” amintiți-vă de aceste festinuri, care încep cu supă de fetuși umani și continuă cu bucăți de caracatiță vie, care încă freamătă cu disperare în stomacurile  nesătule.

Se estimează că anual, în lume, se pescuiește o cantitate de 420.000 de tone de caracatiță. Asimilate „poeticei” categorii de „fructe de mare”, cele peste un miliard de caracatițe capturate sunt hăcuite fără milă și respect, congelate și etalate în galantarele tuturor hahalerelor bogate ale planetei. Chiar mai mult: fiind un paradis al mărilor, Filipinele oferă nenumărate ocazii de a consuma caracatiță. Eu alung de la poartă vânzătorii ambulanți care oferă caracatiță, iar familia știe foarte bine că eu nu îngădui consumul acestui fascinant animal.

Dar eu sunt unul dintr-un miliard. Pescuitul continuă cu frenezie și, pentru a suplini nevoile fără limite ale crăpelniței umane (din 1950 încoace cantitatea de caracatiță pescuită a crescut de 10 ori!), unii se gândesc cu intensitate să creeze adevărate ferme acvatice pentru a „produce” această marfă dorită și prețuită. Spaniolii de la Nueva Pescanova vor să producă 3.000 de tone pe an, crescând până la 10 exemplare în acvarii de 1 metru pătrat, sub lumină permanentă. După care le pregătesc o moarte lentă și dureroasă în apă cu temperatura de -3°C. După care acea carne impregnată cu hormonul fricii va fi pusă pe masa celor care nu-și mai încap în piele de bucurie că „ce bine ne merge”.

Idealistul din mine nu va pieri decât odată cu ultima mea suflare. Iar acel idealist se zvârcolește de durere, ca o caracatiță pusă pe gheață, atunci când asemenea infame și abjecte planuri sunt puse în mișcare de către indivizi fără dram de conștiință și de moralitate, criminali cu aparențe legale, canalii gata de orice fel de crime sângeroase pentru a se îmbogăți batjocorind, siluind și chinuind ceea ce ție, ca om care respectă viața planetară și toate creaturile sale,  ți se pare a fi drag și sfânt.

Din păcate, cei care pot să-și bată joc de ceea ce tu ții de drag și sfânt sunt, mereu, prea mulți.

Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About