Construiește-ți propria glorie (singura de care poți fi mândru)

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     834 Vizualizări  

Credeam că nostalgia copleșitoare după trecut este un apanaj logic al băbuțelor și moșneguților care nu pot ține pasul cu „brava lume nouă”. Vă închipuiți, deci, mirarea și frustrarea mea când, zilele trecute, mi s-a oferit spre vizionare un clip nostalgic în care un bărbat tânăr (cu barbă de trei zile, părul ridicat în moț, brățări de piele și ochelari de soare „trendy”) recita de mama focului o poezea mustind de nostalgia după vremurile „bune de odinioară”.

Culmea este că acele vremuri cu patos evocate se potriveau mai degrabă lui Nică a Petrii decât tânărului milenial, care ar fi trebuit mai degrabă să-și manifeste nostalgia pentru bomboanele TopiTop, BoniBon și sucurile Tec. Dar nu! Nostalgia sa călătorea departe în timp, când își înnegrea mâinile cu nuci verzi și consuma legume și fructe sănătoase, nu „roșii de plastilină” și „mere de ceară”, ca azi. La fel, toată lumea consuma de zor pâine albă făcută în cuptor, și nimeni nu era gras, și nimeni nu ținea cure împovărătoare de slăbire.

Poezeaua milenialului se încheie în același registru plângăcios nostalgic: „Mi-e dor de copilărie / Când mâncam ce-mi plăcea mie”. Iar finalul este apocaliptic: „Ne omoară mama natură / Fix cu ce băgăm în gură!” Măcar de nu ar fi avut un astfel de final… însăilarea în versuri (căci poezie nu are dreptul să fie numită) păcătuiește astfel grav la capitolele logică și adevăr. Fiindcă este adevărat că noi suntem grav  afectați de prelucrarea și chimizarea excesivă a alimentelor, dar măicuța natură continuă să-și facă datoria, oferindu-ne materii prime și produse de tot felul, întocmai ca acum un milion de ani sau ca ieri.

Noi, oamenii, suntem cei care am creat „roșiile de plastilină” și „merele de ceară”. Noi suntem cei care suntem înnebuniți după schimbare și varietate, și atunci când natura nu ne-o poate oferi o inventăm noi, prin nenumărate manipulări genetice, prin noi și noi colecții de chimicale, pe care le lăudăm ca fiind adevărate creații gastronomice, când ele nu sunt decât păcăleli pentru simțuri și crime pentru sănătate.

Deci, vina este în întregime a noastră! Noi suntem cei care am văzut în bombonelele turcești și în sucul la dozator adevărate minuni de deliciu culinar, consumând cu disperare acel zahăr colorat și acea apă îndulcită ca pe un semn triumfal al eliberării noastre și al accesului nostru la cel mai îndrăgit vis al umanității: consumul deșănțat, fără griji și fără limite. Noi, nu măicuța natură, ne-am grăbit să inventăm noi produse, alcătuiri de chimicale, unele de-a dreptul periculoase (într-o emisiune de televiziune am prezentat o pastă tartinabilă, care avea în compoziție 8 substanțe, din care una singură – și aceea îndoielnică – provenea întrucâtva din natură: uleiul de palmier).

Lamentările noastre lacrimogene după „trecutul de aur” sună foarte puternic a ipocrizie; vezi doamne, „ei” ne otrăvesc cu zile, „ei ne pun” otrăvuri în mâncare! Ca să vezi… tot ei vă pun pistolul la cap, obligându-vă să vă umpleți mărețele coșuri cu otrăvuri de lux? Tot ei vă prind de nas și vă îndoapă cu acele alimente nesănătoase, inclusiv cu acele friptane grase care nu încap în farfurie de mari ce sunt? Nici vorbă, totul este alegerea noastră; „ei” nu au făcut decât ceea ce face oricare dintre capitaliștii pe care, pe de altă parte, îi admirăm de cădem pe spate: să ne scoată banii din buzunare, născocind noi și noi pretexte, atrăgătoare și „strict necesare”, fie ele culinare sau de altă natură.

În consecință, lamentările noastre sunt cel puțin deficitare pe plan intelectual. Lamentările noastre sună precum „picioare de șobolani peste sticla zdrobită / din cămările noastre uscate” (T.S. Eliott – The Hollow Men). Nu au forță adevărată, fiindcă sunt mincinoase și gratuite: ele critică doar de dragul criticii, ele sunt melancolice doar fiindcă găsesc ascultători melancolici, care să le simtă „aproape de inimă” și să le distribuie cu sârg pe toate căile posibile. Integrându-le astfel în marele curent „melancolist” , care oferă material de măcinat acelor străfunduri insondabile ale sufletului în care se plămădesc melancoliile fără trup și cu chip mincinos.

Mai mult de atât, îmi pare că aceste atitudini melancolice sunt deficitare și pe plan moral. Să afișezi nostalgie și regret pentru momente, situații și întâmplări de dinaintea existenței tale pe această planetă mi se pare de o mare sărăcie emoțională și de o intensă derivă morală. Confucius ne-a avertizat: „Nu vorbi decât despre lucrurile pe care le-ai făcut tu însuți”. Cum este posibil să-ți construiești o glorie din faptele înaintașilor tăi, când tu ești un biet scotocitor pe internet? La fel, cum este posibil să-ți construiești o nostalgie din situații îndepărtate și ipotetice, pe care nu le-ai experimentat direct și despre care nu ai decât informații manipulate și traficate de alți nostalgici de pripas, ca tine?

Dorești o glorie renăscută pentru „sărmana țărișoară”? Nu te tăvăli în mocirla nostalgiei de vodevil și străduiește-te să faci tu ceva glorios, în timpul vieții tale. Pe urmă, dacă vrei, dedică acea glorie „pământului strămoșesc”. Nu fi preocupat că nu ești luat în seamă, fii preocupat să faci ceva demn de luat în seamă.

Construiește-ți propria glorie. Este singura de care ai dreptul de a fi mândru. Poți deplânge decăderea, declinul sau înfrângerea – dar numai ale tale și numai dacă sunt definitive și ireparabile. Altfel, tu și obiectul nostalgiei tale nu veți fi decât icoane plângăcioase și în veci neconsolate.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About